Ce este de făcut cînd nu mai e nimic de făcut ? (Constantin Noica)

             Metoda clasică de abordare a unei probleme este să mă întreb ce este de făcut.Şi brusc încep să curgă modelele de bună practică, răspunsuri pragmatice, tehnice, filosofice.Fac apel la metode cognitive, intuitive, gîndire laterală, etc.Măsor, analizez, întreb, cercetez, documentez.

            Iar răspunsul sau soluţia într-o problemă destul de gravă, aşa cum este starea naţiunii române în contextul actual, poate să se lase aşteptat/ă  din perspectiva acţiunilor.

            Mă întreb însă astăzi din perspectiva non-acţiunilor : Ce NU ar trebui făcut sau ce nu ar mai trebui  făcut ?

            Uneori soluţia  (sau începutul corectiv) e mai aproape din direcţia în care faci bine dacă pur şi simplu NU FACI  RĂU sau NU REPEŢI  GREŞELILE de pînă acum.

            În Sfînta Scriptură există 10 porunci.Să nu …de 10 ori, dar „acoperitor”.

            La întîmplare:           Să nu furi - ai auzit roberta ?

                                   Să nu minţi – ai auzit băsescule ?

                                   Să nu ucizi – cum e treaba asta cseke ?

            Dar nu ei, ci NOI, ceilalţi, atîţia cîţi mai suntem, trebuie SĂ  NU  …

            Într-o societate în care persoanele în marea lor majoritate răspund pozitiv măcar la aceşti 10 „să nu …” e greu, aproape imposibil să se nască sisteme de conducere ca cele de care am avut parte în ultimii 65 ani.                 

Dacă sîntem într-o fundătură poate ar trebui să ne întoarcem la acea răscruce definitorie din istorie şi să încercăm o altă opţiune, un alt drum.

            Dacă în această formulă de guvernare a unui popor (vestita democraţie românească) s-au terminat opţiunile reale, atunci poate ar trebui să schimbăm fundamental contextul.

            În lumea lui a avea, a dărui şi a împărţi sînt semne de slăbiciune şi prostie.

            Să nu ai alţi dumnezei …

Două măsuri

             Cînd statul pretinde că ştie mai bine ce e bine pentru tine, pentru oricare din noi, dar în acelaşi timp ne dor toate şi nu suntem happy, poate ar fi bine să renunţăm la acest STAT cu tot ce presupune el.

            Dacă cineva ar minţi pe oricine în faţă, ar fura de la mame, bătrîni şi copii, dacă ar produce teroare, panică şi nesiguranţă şi ar cere şi bani pentru toate astea, în cel mai bun caz ar fi izolat la un spital de boli nervoase sau altfel, ar fi linşat.

            Dacă în pielea acestui personaj se află STATUL  atunci ne grăbim cu toţii să ne plătim impozitele,  să ne jucăm de-a votul, să aplaudăm cînd justiţia apreciază ca fiind corecte furtul şi impostura robertei anastase, ori ne socotim fericiţi şi mîndri de aşa miniştri, de aşa preşedinte !

Ce cultură, ce grijă faţă de popor, ce distincţie, ce măreţie, ce abnegaţie (ce-o fi aia, doar mi-am propus să nu mai folosesc cuvinte din dex la întîmplare) !

            Ne necăjim cînd ni se măsoară acelaşi lucru cu două ocale diferite, însă ne-am pierdut coloana vertebrală şi bărbăţia.Au rămas doar bocete subţiri, pălăvrăgeli ieftine sau vrute ironii intelectuale, ancorate în promisiuni de modernitate şi multiculturalism european ori de aiurea.

Probleme de memorie

Îndemnul meu la reacţiune pare a se dilua atîta vreme cît nu justific deplin în demersul meu cu ce anume compar situaţia actuală şi de unde îmi iau argumentele.

„Cine uită, nu merită !” (Nicolae Iorga)

Fără să trăiesc în trecut fac totuşi eforturi de a-l înţelege, de a pricepe de unde venim, care ne e locul şi ce ne defineşte ca naţiune.Nu pot emite pretenţii la un prezent decent şi un viitor mai bun dacă nu îmi cunosc istoria.

„Cine îşi uită trecutul, e condamnat să îl repete” (George Santayana)

Acest trecut are şi bune şi rele.Precum profesorul de matematici nu îţi predă calculul integral atîta vreme cît mintea ta nu cuprinde ecuaţiile de gradul doi, tot aşa, istoria, prin graţia divină, îţi pune în faţă aceeaşi problemă, căreia, schimbîndu-i parametrii, se aşteaptă să-i elaborezi soluţia corectă.

„Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria” (Milan Kundera)

Azi n-avem chef de lecţii de istorie, prezentul împrumutat şi dictat sau copiat de la alţii e mai lesne şi mai atrăgător.E mai simplu să-i reţinem pe pepe, bote, boc,  primaru’ care este, decît să pronunţăm rapid numele a trei conducători români din secolele trecute.

E super-tare, cool sau cine mai ştie cum, să ştii să foloseşti un smart phone, dar e jignitor şi enervant să faci apel la istoria neamului a cărui limbă o stîlceşti cu tupeu.

Harta Diktatului de la Viena nu e trecută în memoria „gipiesului” iar printre punctele de interes nu se regăsesc monumentul de la Moisei, statuile lui Iancu sau Horia, ori ruinele frămîntate ale cetăţilor dacice.

Boala Alzheimer e un hoţ şi un criminal feroce, nemulţumit doar cu trupul, ci îţi vrea şi demnitatea şi spiritul doar pentru că poate.Ne sperie dar o percepem ca pe ceva ce se întîmplă altora.

Neamul nostru moare de parcă e vorba de altcineva, nu de noi, iar românul vajnic şi plin de el, dispreţuieşte recursul la memorie şi se vrea modern, european, planetar …

Iorga, Santayana, Kundera, oameni de cultura, din spaţii şi timpuri diferite, cu caractere diferite.Dar ce ştiau ei ?

Bacalaureatul unei națiuni

Am încercat să nu mă hazardez în aprecieri asupra acestui subiect, dar ...

O primă reacție aproape necontrolată a fost aceea de a judeca, de a-i acuza pe copiii și părinții inconștienți și de a considera acest examen ca pe un duș rece.

Numai că nu e așa.

După dușul rece te trezești, te ștergi și te întorci la normal.
Dar nouă ne lipsește normalitatea.
În plus, nu am nici un drept să judec, să acuz o generație care nu e vinovată decît că și-a urmat modelele.

Modelele performante ale ultimilor 15 ani, cam acea perioadă ce poate fi regăsită în memoria colectivă a generației care ”a bușit bac-ul”, se învîrt între maneliști, fotbaliști jalnici, politicieni corupți și impostori, europarlamentari semianalfabeți, dizeuze care-și latră goliciunea, etc.Numele care răsună în timpane se pronunță iri, moni, pepe, x6, mutu, z[voranca, serie 3, bahmu, boc, i-phone 4, nuți, minune, clubbing, vijelie, băse, ... Unde să mai încapă savanți, poeți, teoreme, cultură, știință, bun-simț ?

Valorile ce construiesc atitudini și caractere, pendulează între violență, minciună, hoție, pornografie, bani ”cîștigați ușor”, homosexualitate, ”fițe”, singurătate, turmă ...

Comunicarea se face ”house”, de suprafață, urlînd fără noimă, de pe poziții de putere sau influență, în grabă, fără ascultare.Nu de la suflet la suflet, nu de la minte la minte.Trupul se mișcă greoi, doar la țipete...

Eșecul unui copil este în cea mai mare măsură eșecul celor care răspund de creșterea și educația lui, de siguranța și bunăstarea celui care poartă în el viitorul.

Eșecul acestei generații (și să nu ne amăgim, răul e mai mare, doar acești copii au fost sancționați) este eșecul părinților și al profesorilor.

Eșecul profesorilor este o rezultantă a proastei pregătiri individuale, a proastei guvernări, a lipsei de mentorat și valori autentice, a lipsei de solidaritate a societății în ansamblu ca și a jocului făcut de sindicate.

Eșecul părinților este de asemenea generat în parte de lipsa de credință și de consiliere spirituală adevărată, de trădările succesive ale politicienilor, de dezorientarea economică, de lipsa de perspective dar și de fuga de adevărata responsabilitate.

Concluzia mea este clară: nu doar acești elevi au picat bacalaureatul, ci întrega națiune.Acest examen a fost picat de guverne și politicieni, de biserică (nu doar cea ortodoxă), de poliție și de societatea civilă.

Este mincinos și idiotic să te lauzi că faci reformă și să arunci într-o societate bolnavă, cu o economie putredă, zeci de mii de noi șomeri fără diplomă sau vreun dram de experiență.

Este total incorect să pedepsești o generație care s-a adaptat așa cum a putut și pe calea cea mai directă, la ceea ce îi oferea societatea mai simplu și comod – vise deșarte, chiul, lipsă de răspundere, distracție, batjocură, surogatul vieții ”ca în vest”  - și să nu iei nici o măsură împotriva celor care au bulversat învățămîntul cu reforme ridicole, a celor care și-au trădat menirea de dascăli și formatori de caractere, a celor care în mod drăcesc promovează ”valorile” de mai sus.

Este jalnic, patetic, să rînjești satisfăcut de pe scaunul de ministru că ai demonstrat că sîntem o națiune de proști, în timp ce știi sigur că ești un impostor și analfabet al responsabilității pentru educația acestei țări.

Desigur, această radiografie era necesară – nu analiza îmbolnăvește, ea poate doar să ajute.

Să stai însă în fotoliu, judecănd și apostrofînd niște copii care nu au altă scuză decît că sînt un produs al acestor vremuri, nu mi se pare normal.

Acest examen picat de o întreagă națiune trebuie să genereze reacții și ambiții firești de întoarcere cu toată puterea la normal, la Adevăr.
Ce așteptăm? Să vină un viitor care să confirme acest prezent găunos ?
Nu vom mai fi acolo ca să pricepem.Nu ca națiune.Nu ca români.

Îi felicit din tot sufletul pe toți care au ajuns cu bine la final sau mai mult, au luat note meritorii.

Îi laud pe profesorii care în ciuda neputințelor materiale nu și-au uitat menirea și au dat roade bune.

Sînt alături de părinții care au înțeles adevărata natură a sacrificiului și au reprezentat cu responsabilitate tutorii de care au nevoie plantele unui viitor incert.

Îi încurajez și îi rog pe cei care au picat să încerce mai mult.Ei sînt abia la început.Poate și noi.

Într-o haltă numită România

Copil fiind, am crescut în vecinătatea gării orașului și priveam uneori de pe pasarela metalică, de la înălțime și cu un soi de sfială, tabloul trenurilor adăstate la peroane străbătute încolo și încoace de călători străini sau de ai locului.

Călin m-a vizitat acum 3 ani, cînd a lăsat Franța pentru 3 săptămîni și a încercat să facă ceva afaceri și prin România.I-au plăcut istoriile mele despre daci, mușatini și brîncoveni dar s-a întors grăbit în Paris, lansîndu-mi printre saluturile de despărțire invitația de a ... merge în vizită uneori la cabana lui de la Straja.Acum cred că vrea să o vîndă.

Pe Kurt l-am vizitat anul trecut la el în Germania.Lucrează pt BMW, nu construiește avioane.E aproape neschimbat, poate ceva mai pleșuv decît în facultate și ceva mai puțin viguros ca în armată.Dar ce știu eu despre timp?

Radu, ei bine, el și nu eu este acela care a ajuns în America unde proiectează pt constructorul Porsche din State.

Un văr, un fel de frate mai mic, a plecat într-o doară în Italia.”Ce știi tu mă să faci în străinătate, nici limba n-o știi, ai doar 22 ani, esti un copil ...” Acum are o familie acolo, e un constructor respectat și oricare ar fi părerea mea, nu se va mai întoarce.

A fost rîndul meu să strîng bani, documente, speranțe și un coș mic de amintiri ca să plec în New Zealand.Definitiv.Nu am reușit.Între timp am plecat cu bruma de bani din capitală și mi-am construit o casă la țară, pe una din moșiile Sfîntului Brîncoveanu.Fără să-i cer voie.

Fina mea, orfană, cu un caracter integru, de luptătoare, crescută și educată cu drag de mama mea, se află deja la a treia ieșire din țară, unde încearcă și chiar reușește să strîngă ceva bani pentru un viitor incert.

Nu am spus nimic nou sau interesant.

Doar că trăim ca într-o gară, o haltă de țară, numită întîmplător sau în mod neimportant, România.

Toți avem motivele noastre, mai fericite sau nu, de a pleca, de a ne educa, de a ne trata sau măcar de a ne rostui copiii în străinătate.

Cei rămași îi admiră și îi pizmuiesc deodată pe cei care n-au mîncat salam cu soia.Alteori, se ridică și îi ocărăsc, poate pe bună dreptate, pe cei ”de afară”, care votează din pseudo-confortul unei vieți oarecare în occident cum ”să trăiască bine”cei din țară.

Ne amăgim cu romgleza, mergem la shoping afară sau ne îmbrăcăm second-hand, numai să fim”scriși” pe haine, visăm la turism exotic sau măcar în Bulgaria, circulăm corect pe autostrăzile ”lor”, am învățat să luăm credite și să achităm cu ”plastic”.

În Finlanda e rece, suedeza e grea, nemții sînt ciudați iar englezii reci, America e departe, la fel și Japonia, dar nimic din toate astea nu ne împiedică să le rîvnim traiul, taxele, obiceiurile, mașinile, casele, orice, oriunde, numai aici NU.

Trenurile vin și pleacă prin această haltă obosită, care pare că nu mai are nimic de oferit în afara peroanelor.Generațiile de sacrificiu și-au lăsat trenurile lor, unii visînd la americani sau la nemți, alții la o repartiție mai bună sau la o afacere proprie.Au strîns din dinți pt ca noi și copiii noștri să avem bani de bilete.

România NU mai este o țară cu un popor al ei, ci un loc de tranzit, cucerit de turci, chinezi, europeni, americani și părăsit de nativii care s-au lepădat de limbă, obiceiuri, tradiții, strămoși și în general, de orice îi putea defini ca națiune.

Culmea, printr-un exercițiu de voință, pot înțelege toate acestea, dar nu pricep rușinea.De propria istorie, de limbă, de nume, de românism.Soiul acesta de rușine care naște batjocura asupra înaintașilor, lașități și trădări justificate european, monden sau mai știu eu cum.

Să nu vrei să mai stăpînești limba și istoria acestui neam, să nu vrei să aperi ceea ce alții se străduiesc să obțină de la noi.

Să te amesteci, ba chiar să te pui mai prejos decît țiganii, ungurii, secuii ori evreii întîmplați pe aici de aiurea.

Să abdici de la suveranitatea în toate formele ei pe care alții au cîștigat-o cu sînge pentru tine.

Mă uit în jur la lenea, minciuna și violența altor popoare, la lecțiile demagogice de democrație, la lipsa de spiritualitate a conducătorilor de biserici, la incultura liderilor sau la rapacitatea și visceralitatea faimoșilor finanțiști.

Noi n-am furat aurul altora ca să ne lăudăm mai tîrziu cu bunăstarea noastră, dar n-am clădit nici catedrale sau universități celebre.N-am avut Inchizitie, noaptea de crime a vreunui sfînt, jafuri sub semnul crucii sau nazism, dar am îngăduit trădări, crime și închisori comuniste.Nu noi am născut mafia, ghetoul, gulagul, e-urile, drogurile sau malpracticile bancare, dar nu ne descurcăm în capitalism și  habar nu avem de democrație, oricare ar fi fața acesteia.

Nu sîntem mai răi sau mai buni, mai proști sau mai deștepți decît alții.

De unde totuși rușinea de a fi român ?

Conjugare nefirescă a lui „a avea”

Eu n-am avut, poate nici tu, dar nu mă interesează prea mult, nu ştiu şi nu-mi place istoria ta.

Eu am, tu n-ai, pentru că eu am luat ceea ce poate tu ai fi crezut că poţi să ai.De el nu-mi pasă, e prea departe.

Noi avem, eu am mai mult, voi nu aveţi.

Eu voi avea cînd tu nu vei avea.

Noi vom avea, dupa cum ne-au spus  ei (aceia,) care au şi vor avea mai mult, în timp ce voi nici nu veţi mai şti ce înseamnă să ai.

Eu voi avea ce îmi vei da tu, spre "binele" tău, timp în care tu vei fi mulţumit că „împarţi”cu mine roada muncii tale.

Şi ca să fiu mai sigur că eu sînt cel care va avea, mă împrumut acum în numele tău, ca să am acum ceea ce tu nu vei avea niciodată şi nici măcar nu vei mai şti ce înseamnă a avea decît privind către mine.

În final zilei, eu deja am ceea ce tu vei plăti.Mai vor unii să fie ca mine, dar cu sprijinul tău eu sînt mai jmecher, schimb legile, îmi iau avutul şi am plecat.

Între a avea şi a fi este doar a face.

Te întreb cînd te întîlnesc pe stradă: ce mai faci ?
Dar ştiu deja răspunsul: faci bine!
Bine că faci şi că eşti pentru ca eu să am.

De ce sînt ne-prietenul statului

E un principiu simplu după care se ghidează mersul vieţii: binele (cu „b” nu cu „B”) este duşmanul mai binelui, reciproca fiind valabilă.

Atîta timp cît voi, reacţionarii, prietenii mei dragi de oriunde, vă veţi dori „mai binele”, vă veţi poziţiona opozabil statului.Dar nu oricum.Prin  imperativul statului „Să trăiţi bine !” ordinul a fost dat: staţi cuminţi şi nu vă gîndiţi măcar la a trăi mai bine, nu e loc pentru un trai perfectibil, ci doar de unul la comandă.La comanda statului.

Nu vă amăgiţi, cei care ne dorim mai mult sau mai puţin, mai energic sau mai puţin vehement, să reacţionăm la actuala stare de lucruri, să ne îmbunătăţim viaţa, vom avea de înfruntat două duşmănii:

·         Una foarte puternică, exterioară nouă, aceea a statului

·         O alta, interioară, a sinelui obosit, confuz, frustrat

Referitor la piedica interioară, depinde de fiecare din noi să fim mai buni cu ceilalţi, să aducem jertfa pe locul care i se cuvine (altul decît eterna vrăjeală cu „generaţia de sacrificiu”), să ne centrăm viaţa pe alte persoane iar cercul să fie din ce în ce mai larg.

Să zîmbim şi să trăim clipa ca şi cum ar fi ultima, să participăm la bucuria şi tristeţea celui de lîngă noi ca şi cum ar fi ale noastre.

Despre partea închinării însă … Doamne, să ne ierţi!

Slugă netrebnică la bunul plac al statului român(esc), al şmecherului votat sau investit,  nu e idealul transmis de cei care cu credinţă, sudoare şi sînge au ridicat acest neam, fie ei din neamul lui Mircea ori Ştefan sau ai lui Horia.

Ce alegem ? Să ne fie „bine”,  măcănind pe la colţurile durerilor zilnice,  în bocetul milei proprii sau să ne alegem singuri calea, fie ea şi în conflict cu actualul „stat de drept” ?

Pe scurt, eu am ales să reacţionez, ceea ce, indiferent de rezultat, mă transformă deja în in-amicul acestui stat.

Schimbarea va trebui să o încep cu mine (aici vorbesc doar în nume propriu).Voi propune însă şi termeni ai unei schimbări mai ample.Sper doar să mai fiţi pe aici.

Cătălin faţă cu ... statu'

Dragă jurnalule, adună în paginile tale o altă revoltă a unuia dintre reacţionari:

"O să încerc să enumăr mai jos nu o conjugare a verbului " a sta",  ci o exemplificare a Statului, cleiul ăsta care ne mai ţine între graniţe.

Titlul meu e simplu: de ceva vreme, am tot felul de controale prin firmă, de la Stat. Asta pentru că probabil sunt vinovat să mai fiu în viaţă. Şi de fiecare dată, percep Statul ăsta ca pe un ins cu chiştocul în colţul gurii, cu basca pe ceafă, cu o ţigară la ureche, pentru orice eventualitate şi cu amprenta pregătită să se semneze.

Tot felul de chibiţi şi ţucalari din tot felul de cotloane ale Statului îşi arată faţa, zîmbind şmechereşte: "Te-am prins, moşule!". Frecîndu-şi palmele cînd îţi intră în birou, scuipînd în vîrful degetelor cînd îţi "purecă" dosarele contabile sau ce or mai fi ele. Dîndu-şi important cu părerea, ţîţîind atent şi cu ochii daţi peste cap, la fiecare pagină colorată din dosar.

Pe urmă, Statul îşi trage un fum în piept din veşnicul chiştoc, scuipă într-o parte şi te ia sfătos cu chestiuni legale, articole şi exemple. Deja eşti încadrat şi înregimentat în batalionul disciplinar al … indisciplinaţilor şi al infractorilor. Te simţi ca un violator de dame ( vorba lui Ţuţea), ţi se face ruşine (fără să ştii de ce), pe urmă îţi tragi o palmă...Şi la final plăteşti mulţumit o amendă (e musai, altfel el, Statul, pare ineficient – şi asta nu e de dorit, nu-i aşa –n.m.). Şi Statul iese victorios, iar mîine tu, cel ce plăteşte, intri  într-o statistică a amenzilor date de cutare sau cutare sau cutare.

Păcat că nu realizezi că suntem controlaţi şi pedepsiţi tot cei care de obicei ne plătim obligaţiile. Nici nu le zicem altfel, sunt "obligaţii". Dar în mintea mea, de exemplu, plătesc şomaj să susţin un nevoiaş, plătesc sănătate în ideea că poate bunicii ori părinţii or sta din pură întămplare umană în spital.

Plătesc şi impozit, gîndind că profesorii copiilor mei trebuie să aibă o demnitate, că poliţaii au şi ei rostul lor, că vameşii, doctorii şi restul sunt tot …"noi". NU "Statul". Din păcate, noi suntem "contribuabili". La ce oare contribuim?

Cînd noi ne-am pus viitorul copiilor în mîinile unui idiot. Cînd sănătatea zace bolnavă şi pe moarte în sertarele unui ungur nepăsător. Cînd cultura ( adica muzee, dar şi credinţa) stau la cheremul altui ungur, la fel de flegmatic...Noi suntem doar contribuabili.

Statu’, cu chiştocul în gură, îşi numără cîştigul de pe o zi pe alta, fără să îi pese de viitor.
Ne pune pe gînduri asta, ori ba? Reacţionăm , ori ba?
Voi spuneţi.
Eu sunt gata să plec, sincer, într-un stat care mă consiliază.
Continuăm."

Dragostea de români a unui unguraş

Înţeleg rolul statului ca fiind aparatul sau suma de mecanisme concertate care are drept scop guvernarea, conducerea vieţii unui popor, în sensul grijii faţă de sănătatea, educaţia, securitatea şi bunăstarea materială a acestuia, fără să mai vorbim de interesele geo-strategice ale naţiunii, de imaginea acesteia în lume, etc.

Sănătatea unui popor, dincolo de orice precepte religioase sau bunăcuviinţă filosofică, nu permite rabaturi:

·         pe bătrîni îi îngrijeşti pentru că şi-au cîştigat cu demnitate acest drept şi pentru că este un exerciţiu de morală, iubire, admiraţie

·         de cei în putere ai grijă pentru că reprezintă valoarea prezentului, depun munca necesară bunăstării colective şi gestionează potenţialul ţării

·         îi ocroteşti pe tineri şi copii pentru că ei sunt viitorul programabil al naţiunii şi pentru că e o regulă a firii

Cînd România ocupă un „fruntaş” loc 4 în clasamentul european al consumului de droguri generat de explozia pieţei de „etnobotanice”, e firesc să îi întrebi pe conducătorii iubiţi ce mama zmeilor păzesc acolo.La o astfel de întrebare, vestitul Cseke răspunde: „Şi tramvaiul calcă uneori oameni, dar nu-l interzicem pentru asta”.

Păi întunericimea ta, tramvaiul, ca şi calculatorul, nu face nimic de „capul lui” deci nu încurca bucata cu poleiala.Iar dacă tramvaiul ar fi responsabil (cuvînt care nu are înţeles pentru tine, ca şi pentru toată şleahta de conducători pitici), atunci DA, ar trebui nu doar să-l interzicem, ci să-l reciclăm, să-l reformăm.

O viaţă de român, stimabile ungur procopsit, contează cât o lume, aşa că scuteşte-ne de butade într-o limbă al cărui spirit nu-l înţelegi.Dacă nu eşti în stare să gestionezi sănătatea acestui popor, feri în lături, iar dacă ai chef de glume macabre, pregăteşte-ţi discursul în care ai să dai socoteală.

Popor român, oare cît îţi mai trebuie ca să reacţionezi, să revii la normal, la postura demnităţii ?

Critica demersului propriu

Mi s-a spus că scriu prea mult fără să zic mare lucru, prea alambicat sau că ating teme prea vaste, fără sorți de izbîndă și fără vreun alt rezultat decît plictiseala și în cele din urmă izolarea prin  ... necitire.

E corect și mai mult decît atît, scrisul meu ține de o neputință clară: aceea de a-mi motiva judecățile altfel decît printr-o cauzalitate directă, adică prin privirea în trecut.

Persoane foarte apropiate îmi reproșează că mă cantonez sau chiar că mă refugiez în trecut.Deși poate părea așa, lucrurile sînt un pic altfel: încerc să înțeleg cine sînt ca să îmi legitimez acțiunile viitoare.

Pe de altă parte, e drept că nu am reușit să mă desprind de perspectiva umană a găsirii înțelesurilor în trecut (mai apropiat sau îndepărtat).

Mitropolitul Surojului, Antonie Bloom, atrage atenția asupra cauzalității divine:  motivul întrupării, trăirii și patimilor Mîntuitorului nu stau în trecut, ci în viitor.

El și-a ales parcursul omenesc pentru o apropiere a viitorului: Învierea și mîntuirea oamenilor.A venit în lume NU pentru că omul a ale să cadă și pt că omenirea suferă în căderea ei, ci pentru că Dumnezeu a ales pentru noi Învierea și Înălțarea pentru părtășia la Împărăția cerească.Tulburătoare perspectivă asupra timpului !

Cred că nu doar sfinții ca prieteni ai lui Dumnezeu și-au motivat sfințenia din perspectiva viitorului ci și mințile geniale.

În 1886, în „La steaua”, Eminescu nu doar anticipează magistral teoriile lui Planck și Einstein, ci mai ales, oferă o modalitate simplă prin care aproape oricine se poate întîlni la propriu cu trecutul: privitul stelelor.Iar versurile sale s-au „întîmplat” astfel (cred eu) doar pentru că își dorea ca viitorul să îi confirme (și să-i împlinească ?) viziunea proprie asupra iubirii ca sentiment care își are arhetipul în dumnezeire.

Cu condeiul său, Eminescu a reușit să-și apropie trecutul și viitorul într-un prezent etern.

            Firește, nu îmi caut un loc în galeria unor astfel de nume (e un gînd grosolan) ci doar încerc să-mi înțeleg propriul demers din perspectiva timpului.

Mi-am propus să reacționez și să multiplic acest efect, motivat de o ”posibilă stare viitoare mai bună” și am încă nevoie de trecut pt a-mi înțelege spiritul și apartenența.

Poate că din acest motiv nu am reușit încă să clarific și să cristalizez drumul de urmat (Cătălin spune: bine, bine, vorovim, dar de făcut, ce facem?).E nevoie de o oarecare eliberare de patimi și de o viziune clară nu doar asupra a ceea ce am fost ci mai ales asupra aceea ce dorim să fim.

Haideți să privim împreună în viitorul pe care îl dorim, nu doar la stele.

Exerciţiu de marţi

Stephen Hawking, om de ştiinţă, cosmolog, fizician remarcabil, născut în ziua în care se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei

Observ aproape într-un mod idiot că poţi face exerciţii cu viaţa, ea oferindu-ţi această şansă deosebită: poţi  alege cum să fii, să te schimbi, cum să trăieşti, să te laşi trăit, etc.Dar nu poţi cu moartea.Nu vorbesc de mortificări, acele încercări inutile de a demonstra inutilul (ex: derivate de fachirism, consumul de droguri).Chiar şi exerciţiul sau încercarea continuă ori în salturi de “a muri lumii” sau de a “omorî patimile” le includ tot la omagierea vieţii, ba chiar la căutarea vieţii adevărate.

A căuta pe cale, a alege calea, drumul, direcţia.Căutarea vieţii adevărate …

Cînd EL a spus: “Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa” ne-a dăruit într-o singură Persoană acest exerciţiu.

Asupra morţii cred că poţi doar medita.Orice exerciţiu în acest sens este un parcurs unic, irepetabil şi definitiv, fără comentarii sau reluări de faze.Gîndul la moarte însă, pentru o minte matură, poate fi un exerciţiu de igienă mentală şi morală.Altfel, e o nucă tare pentru dinţi de lapte.

“Scleroză laterală amiotrofică” este boala cu care se luptă Stephen Hawking încă de la 21 ani şi numele unei morţi căreia i s-a sustras pînă acum, transformîndu-şi vieţuirea într-un reper important al lumii ştiinţifice.

 Întunericul este absenţa luminii, după cum frigul e absenţa căldurii.Pot gîndi moartea sufletească în acelaşi mod ca pe o lipsă a iubirii.

Cînd amicul Vlad mi-a tunat triumfător că Stephen Hawking a decretat (fireşte, cu autoritatea savantului) că dincolo de moarte e doar întuneric, că nu există rai sau viaţa de dincolo, am realizat cu respectul cuvenit unei minţi strălucite şi unui caracter de învingător, că … dinţii de lapte pot să rămînă încă mult timp.

Stephen Hawking: Teologia este inutilă. Universul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a luat naştere datorită legilor fizicii. Ştiinţa prezice că multe feluri de universuri vor fi create spontan, din nimic. E o chestiune de noroc din care facem şi noi parte.

Într-un mod cu totul păgîn am o întrebare pentru Vlad: Şi dacă există dincolo ?Iar apoi, dacă dincolo e şi lumină, Lumină care te va întreba doar atît: “Tu cine eşti?”

Despre datul cu părerea la români

Părerea lui Catalin:

Se pare că am prea mult timp liber la dispoziţie aşa că mă apuc şi mai scriu cîte ceva. Întîi, am răsfoit o parte din blogurile cititorilor tăi, reacţionari şi ei de altfel.Şi din blog în blog am ajuns … nicăieri.

Primele mele concluzii:

- aparent, sunt foarte mulţi oameni preocupaţi de direcţia şi de ce aflare în treabă se întîmplă prin ţara asta.Din păcate, toţi avem o problemă cu "reacţionarea". Nu ne facem auziţi, pe net suntem pe "mute"

- multe discuţii pleacă de la subiecte interesante şi sfîrşesc în gard.Să fie vorba de aceeaşi atitudine mioritică? Sau mai degrabă de una tangeţial-mioritică, aş numi-o eu, asimptotica la Mioriţa dar care este sumarizată cu " Să moară capra vecinului"...

- prin deducţie logică, sondajele de opinie astăzi ar arăta clar că lumea are probleme cromatice însă din păcate, rămîne cu ochelari de cal

Despre mine, e departe gîndul de a critica vreun blog.Pentru că în opinia mea ăsta e rolul blogului: să îţi dai cu părerea, liber şi să baţi cîmpii nederanjat.Însă în final, ar trebui să existe un mic deznodămînt al acestor afişări, atunci cînd evident discutăm de "durerile" noastre şi nu de plăcerile noastre.

Am descoperit o sumă de bloguri cu mari frămîntări interioare, probabil cu aceeaşi bază de disperare ca cea de la care ai plecat să reacţionezi.Problema este însă că dezlînarea e destul de serioasă şi plecînd de la nişte subiecte, gen " spital transformat în azil" ajungem la o teorie complet diferită, prin care atribuim brusc celor ce ne conduc şi ideea de strategizare a acţiunilor si ideea de avut idei, etc. Între timp, noi ca naţie suntem tot mai împrăştiaţi în gîndire şi trăiri.Nu mai înţelegem nimic, ştim că tot timpul, toate acţiunile sunt justificate cu " FMI zice, EU spune, " etc..Şi fără să crîcnim, îi dăm cu  "ce-ai cu noi, mă /pentru ce să-ti dăm vreun ban" ....Şi plătim. Cu vîrf şi îndesat.

Plecînd de la o idee corectă, cum mama zmeilor să faci azile din spitale de care e nevoie, sfîrşim în cometarii gen: " mie mi s-a şters blogu’". Adică tot năduful e stropit cu apă şi rămîne ceaţa. De aici chestia cu datul cu părerea.

Nu pot deloc să înţeleg în vreun fel către ce ne îndreptăm.Putem înjura cu toţii BOR. Sufletul nostru e în altă parte, nu sub sutanele celor ce încearcă prin orice mijloace să îşi găsească urme de apreciere...Dar nu putem cumva induce ideea că Dumnezeu eu BOR. E o gravă confuzie şi probabil că aici e şi o mică scînteie.Totuşi, cineva se mai şi roagă în ţara asta, fiindcă altfel, aşa cum ziceam, eram demult altceva, mai puţin personalizat...Evident, frumuseţea blogului este că te poţi răcori cum vrei. Să înjuri pe politicieni, pe preoţi, să îi pui pe toţi la un loc şi să faci o supă.Să te descarci doar mental pentru a-ţi face loc pentru urmatoarele probleme.Chestia e ca faptic, nu se întîmplă nimic.Nu ştiu dacă trebuie să ieşim în stradă.Sau să refuzăm să plătim (dacă putem).Dar ne / îmi lipseşte ideea cu pasul următor.

Şi toată spaima asta fiindcă democraţia în care ne murdărim este exact marea problemă pe care  o avem. Ai observat cît de impersonală este responsabilitatea: e rezultatul votului "democratic"....Nu e nici o „faţă” în acest loc.Şi vom continua să ne tot dăm cu părerea..

Pe Dominic Strauss Kahn l-au arestat pentru agresiune sexuală.Să fi contat şi România aici? Sau noi suntem de fapt meniul zilnic?

Un soi de deranj mintal

Cred că am identificat un soi de comportament deviat la români, o atitudine greşită (între altele):

            credem cu succes (şi ne comportăm ca atare), că sîntem SEPARAŢI de natură, de mediul înconjurător, că sîntem specia cea mai avansată, separată de orice alte specii vii şi cu puterea de a domina tot ce este in jurul nostru.

Cînd Dumnezeu ne-a dat voie să ne ridicăm pe propriile picioare, eram puţini, mici şi deloc inteligenţi.

Testul prostiei fundamentale a fost dat atunci cînd moşul nostru a ales să nu asculte Dumnezeu ci de femeie (înşelată, la rîndul ei) - ca principiu, nu ca formă biologică, socială, etc.

Cu toate acestea, ne-am înmulţit biologic, ne-am coagulat în grupuri din ce în ce mai mari şi într-un mod macabru (invidii, trădări, crime, războaie, minciuni, etc) ne-am bătut joc de orice şi de oricine.

Pe scurt, aşa văd eu relaţia dintre om, Dumnezeu şi cealaltă parte a Creaţiei.

Pe acest model al deranjului mental, în sînul colectivităţii umane apar unii care cred că se pot separa (şi reuşesc) şi că sînt nu numai diferiţi de restul (fapt normal altminteri) dar că această diferenţă se manifestă în sensul în care ei pot stăpîni, trăda, nimici, batjocori, etc pe ceilalţi.

Asta se întîmplă cu clica politicianistă şi culmea, are şi un argument puternic: democraţia le permite să fie astfel.

În democraţie poţi  

    - să fii demagog (obţii susţinerea maselor aiurite),

    - să înşeli (aici intervin cu succes avocaţii pe care eu vroiam să îi limităm ca număr şi implicare),

    - să parazitezi (în mod logic, munca e pentru ceilalţi, pt proşti),

    - să cîştigi ilegitim, indecent şi nefolositor de mult doar pentru că ai acest drept

    - să ai puterea (banului, poziţiei, expertizei, relaţiei nepotrivite, etc) şi să corupi cu ea devenind mai puternic şi tot aşa …

    - să spui orice ("libertatea" cuvîntului) şi să retractezi...

Dar chiar şi democraţia ar trebui să aibe limitele ei sănătoase.

Astfel, NU este permis unui împuţit de preşedinte (aşa îi place dumnealui să categorisească oamenii pe care îi conduce şi reprezintă, aşa îl descriu şi eu) să dirijeze servicii secrete plătite de cei care muncesc contra unora sau altora în interesul propriu.

Nu este permis unui oarecare preşedinte ANAF să numească şef al unei vămi un puşti, un neica nimeni, fără concurs, fără competenţe şi experienţă, doar pt că răspunde pozitiv la şpagă.

Nu este permis unui guvern să ia măsuri criminale (în sănătate, învăţămînt, siguranţă publică, pensii, etc) împotriva propriului popor redus la simple cifre, transformîndu-se astfel în sluga unui sistem  financiar corupt, pe care nu numai că nu îl interesează ca eu, român, să trăiesc bine, ci dimpotrivă, să ajung sclavul respectivului sistem.

Nu este permis să ridici impostura, mîrlănia, hoţia, minciuna, crima, trădarea, ameninţarea, la nivel de valori naţionale.

DAR mai ales, NE  ESTE  PERMIS nouă, tuturor celor care am ales să ne spetim muncind şi învăţînd după puterile fiecăruia, să trăim corect şi pînă la urmă româneşte, să le arătăm uşa acestor domni, să îl dăm afară pe retardul de Franks, să îi spunem acelui mizerabil să plece de la Cotroceni (marinarii nu sînt de vină pînă la urmă) şi chiar să ne alegem în cunoştinţă de cauză sistemul de guvernare şi organizare statală care se potriveşte românilor.Nici monarhia unei Germanii apuse, liberalismul iudeo-masonic sau comunismul verilor acestora şi nici pseudo-democraţia actuală NU sînt potrivite acestui neam rămas în urmă în multe privinţe dar care are dreptul legitim la a-şi conduce singur destinele.

Putem să cerem toate aceste lucruri prin petiţii, prin scrisori deschise, prin conferinţe publice şi direct în stradă - dar trebuie să o facem.Organizat sau spontan, în grupuri sau individual, trebuie.

            Mă gîndesc că poate copiii sau nepoţii mă vor întreba de ce n-am făcut-o...Ştie cineva vreun răspuns bun ?

Despre happy end, Mioriţa şi existenţa ca plagiat, cu Cătălin

Abia întors dintr-o evadare la căţărare şi rămas în urmă cu postările şi comentariile, am găsit aceste rînduri care măresc efortul meu de a ţine pasul cu propriul jurnal:
Mă tot gîndesc la temele abordate de tine în ultimele postări şi încerc să mă "liniştesc" vis-a-vis de percepţia Moriţei (dacă asta are vreun sens pentru atcineva în afară de noi).Nu aş vrea să fiu perceput doar ca „Gică-contra” sau nemulţumitul de serviciu, pentru că în final, totul devine subiectiv şi rămîne aşa.

O să pornesc de la un fapt aiurea, aparent: am văzut un film american, bineînţeles, poliţist, aşa cum îmi plăcea să văd cînd eram puştan. Evident, filmul cu happy end. Şi de aici am început să mă gîndesc de unde obsesia asta pentru „happy end” şi de unde aparenta resemnare atotştiutoare mioritică (de ce naibii folosim sintagma asta, în final?) – pt că ne defineşte (n.m.)

Americanii se pare că rămîn prin definiţie nişte încrezători. În sistemul lor, care e bun ori ba (chestie subiectivă). În mulţumirea generală.Ce văzusem eu era o chestie la modul: finalul fericit, hapy end-ul asta, e construit în aşa fel încît să fie îmbrăţişat şi acceptat de toţi. În final, nu mai există nemulţumiţi. Nu mai există indivizi care să spună : băi, mafiotul ăla săracu"..Nu, toţi spun: ce bine că a ieşit cum trebuie!

Paralela mea, puţin alambicată, mă întoarce evident către politica românească, sistemul nostru, a plagia prin existenţă şi ciobanul gînditor la bunul mers al universului românesc...

Presupunem că om avea vreodată „happy end” pe aceste plaiuri. El va rămîne totuşi „happy end”-ul lor. Va exista o sumă, mai mare sau mai mică, de excluşi, nu de nemulţumiţi. Suntem noi incapabili de mulţumire? NU. Suntem doar păţiţi, Suntem doar continuu, istoric vorbind, duşi cu zăhărelul, pînă ce zăhărelul ăsta devine pelin...Şi atunci începem şi noi improvizaţia : e „happy end” la mine acasă, în cartier...Cam atît.

De ce e plagiat să existi ? La modul general, nu cred că e. E doar o figură frumoasă de stil. Însă în româneşte, e un plagiat, într-adevar. Nu mai suntem creativi şi sîntem blocaţi la un anume moment al istoriei...Păi ce îţi rămîne într-o astfel de conjunctură?! Să te amăgeşti că vorbeşti cu o mioară năzdrăvană. Sau cu oricine altcineva, din afara lumii în care ne învîrtim. Să cugeţi. Să visezi . Să doineşti. Etc.

Nu e foarte legat ce spun, de data asta, fiindcă pe măsură ce scriu, mă cuprinde frustrarea contra căreia încercăm să reacţionăm.Dacă în filmul american şi viaţa lor ordinară, există măcar ipotetic o şansă să răzbată şi adevărul tău, la noi nici măcar în ideea de univers paralel nu încape să fie construită aşa.

Noi am închis subiectele "vis" şi "viitor" şi am rămas la grija zilnică a existenţei. Ne copiem zilele, una după alta, cu sufletul la gură. Şi problema, una dintre multele nediscutate şi nebănuite, va fi că vom înceta a mai exista fără să rămînă nimic în urma noastră. Este în final, un război tipic de cotropire, purtat tipic româneşte: pîrjolim totul înainte şi înapoi şi asta e – rezultatul este o sinucidere naţională, lipsită de sens sau măcar de onoarea unui seppuku (n.m.).

Nu vom putea şi nici nu ar trebui să închidem subiectul atitudinii mioritice –de acord, abordarea mea este doar un efort de dărîmare a unor mituri, după cum am anunţat în articolul de început şi de repunere a fiinţei naţionale în locul care i se cuvine (n.m.). Că ne reprezintă ori ba, nu ştiu sigur. Nu înseamnă că nu avem şi alte atitudini –corect !. NU avem walkyrii dar avem şi noi zmei şi zîne şi ursitoare - şi cîte sensuri mîntuitoare se regăsesc aici !(n.m.)

Dar probabil că Mioriţa a lovit pe cineva mai în suflet şi a rămas… – a rănit sufletul celor ce simt româneşte în mod simplu şi direct, fără teorii deşănţate sau „auto-critice” (n.m.). Însă e speculată starea asta "mioritică" prin politic, de exemplu şi atunci, aparent, trăim ca proştii, uitîndu-ne la glagoria lor, minunîndu-ne de cîte fac, de cît de pocit le duc mai departe....Însă NU reacţionăm – încă, din păcate (n.m.).

Aşteptăm „happy end”, probabil cu toţii în sufletele noastre.Problema va fi că avem doar o viaţă şi pentru actuala conjunctură nu e de ajuns.

Tu te amăgeşti cu frumuseţea tradiţiilor, a sărbătorilor noastre.Şi eu.Dar ei sunt, palpabil, direct în sufletele noastre – hai să nu îi mai lăsăm, nu e locul lor acolo, să reacţionăm (n.m.).Distrug, daca se poate mai mult, învăţămîntul românesc (fac copiii noştri o oră de istorie pe săptămînă, dar mult mai multă engleză).Distrug sănătatea - noi, eu , tu, plătim taxele la zi, nu le folosim (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar nici bunicii şi nici părinţii noştri nu o pot face.Atunci unde se duc banii?! Închiderea spitalelor nu va rezolva nimic altceva decît alte interese, de grup sau personale, nici într-un caz naţionale.

De 20 de ani, avem un subiect : autostrăzile...La noi nu se pot finaliza. Nu merge nici cu descîntece, nici cu blesteme... Nici cu nimic.Indiferent de partid. Ne dorim un „happy end”, dar ne alegem continuu doar cu intriga....

Cred că voi lăsa deoparte politica şi voi atinge Moldova. Şi apoi Ardealul. Două cuvinte : mîntuit şi copîrşeu.

Fără „happy end”, moşule.Altfel, nouă ne moare visul, iţi spun eu.