Ce este de făcut cînd nu mai e nimic de făcut ? (Constantin Noica)

             Metoda clasică de abordare a unei probleme este să mă întreb ce este de făcut.Şi brusc încep să curgă modelele de bună practică, răspunsuri pragmatice, tehnice, filosofice.Fac apel la metode cognitive, intuitive, gîndire laterală, etc.Măsor, analizez, întreb, cercetez, documentez.

            Iar răspunsul sau soluţia într-o problemă destul de gravă, aşa cum este starea naţiunii române în contextul actual, poate să se lase aşteptat/ă  din perspectiva acţiunilor.

            Mă întreb însă astăzi din perspectiva non-acţiunilor : Ce NU ar trebui făcut sau ce nu ar mai trebui  făcut ?

            Uneori soluţia  (sau începutul corectiv) e mai aproape din direcţia în care faci bine dacă pur şi simplu NU FACI  RĂU sau NU REPEŢI  GREŞELILE de pînă acum.

            În Sfînta Scriptură există 10 porunci.Să nu …de 10 ori, dar „acoperitor”.

            La întîmplare:           Să nu furi - ai auzit roberta ?

                                   Să nu minţi – ai auzit băsescule ?

                                   Să nu ucizi – cum e treaba asta cseke ?

            Dar nu ei, ci NOI, ceilalţi, atîţia cîţi mai suntem, trebuie SĂ  NU  …

            Într-o societate în care persoanele în marea lor majoritate răspund pozitiv măcar la aceşti 10 „să nu …” e greu, aproape imposibil să se nască sisteme de conducere ca cele de care am avut parte în ultimii 65 ani.                 

Dacă sîntem într-o fundătură poate ar trebui să ne întoarcem la acea răscruce definitorie din istorie şi să încercăm o altă opţiune, un alt drum.

            Dacă în această formulă de guvernare a unui popor (vestita democraţie românească) s-au terminat opţiunile reale, atunci poate ar trebui să schimbăm fundamental contextul.

            În lumea lui a avea, a dărui şi a împărţi sînt semne de slăbiciune şi prostie.

            Să nu ai alţi dumnezei …

Două măsuri

             Cînd statul pretinde că ştie mai bine ce e bine pentru tine, pentru oricare din noi, dar în acelaşi timp ne dor toate şi nu suntem happy, poate ar fi bine să renunţăm la acest STAT cu tot ce presupune el.

            Dacă cineva ar minţi pe oricine în faţă, ar fura de la mame, bătrîni şi copii, dacă ar produce teroare, panică şi nesiguranţă şi ar cere şi bani pentru toate astea, în cel mai bun caz ar fi izolat la un spital de boli nervoase sau altfel, ar fi linşat.

            Dacă în pielea acestui personaj se află STATUL  atunci ne grăbim cu toţii să ne plătim impozitele,  să ne jucăm de-a votul, să aplaudăm cînd justiţia apreciază ca fiind corecte furtul şi impostura robertei anastase, ori ne socotim fericiţi şi mîndri de aşa miniştri, de aşa preşedinte !

Ce cultură, ce grijă faţă de popor, ce distincţie, ce măreţie, ce abnegaţie (ce-o fi aia, doar mi-am propus să nu mai folosesc cuvinte din dex la întîmplare) !

            Ne necăjim cînd ni se măsoară acelaşi lucru cu două ocale diferite, însă ne-am pierdut coloana vertebrală şi bărbăţia.Au rămas doar bocete subţiri, pălăvrăgeli ieftine sau vrute ironii intelectuale, ancorate în promisiuni de modernitate şi multiculturalism european ori de aiurea.

Probleme de memorie

Îndemnul meu la reacţiune pare a se dilua atîta vreme cît nu justific deplin în demersul meu cu ce anume compar situaţia actuală şi de unde îmi iau argumentele.

„Cine uită, nu merită !” (Nicolae Iorga)

Fără să trăiesc în trecut fac totuşi eforturi de a-l înţelege, de a pricepe de unde venim, care ne e locul şi ce ne defineşte ca naţiune.Nu pot emite pretenţii la un prezent decent şi un viitor mai bun dacă nu îmi cunosc istoria.

„Cine îşi uită trecutul, e condamnat să îl repete” (George Santayana)

Acest trecut are şi bune şi rele.Precum profesorul de matematici nu îţi predă calculul integral atîta vreme cît mintea ta nu cuprinde ecuaţiile de gradul doi, tot aşa, istoria, prin graţia divină, îţi pune în faţă aceeaşi problemă, căreia, schimbîndu-i parametrii, se aşteaptă să-i elaborezi soluţia corectă.

„Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria” (Milan Kundera)

Azi n-avem chef de lecţii de istorie, prezentul împrumutat şi dictat sau copiat de la alţii e mai lesne şi mai atrăgător.E mai simplu să-i reţinem pe pepe, bote, boc,  primaru’ care este, decît să pronunţăm rapid numele a trei conducători români din secolele trecute.

E super-tare, cool sau cine mai ştie cum, să ştii să foloseşti un smart phone, dar e jignitor şi enervant să faci apel la istoria neamului a cărui limbă o stîlceşti cu tupeu.

Harta Diktatului de la Viena nu e trecută în memoria „gipiesului” iar printre punctele de interes nu se regăsesc monumentul de la Moisei, statuile lui Iancu sau Horia, ori ruinele frămîntate ale cetăţilor dacice.

Boala Alzheimer e un hoţ şi un criminal feroce, nemulţumit doar cu trupul, ci îţi vrea şi demnitatea şi spiritul doar pentru că poate.Ne sperie dar o percepem ca pe ceva ce se întîmplă altora.

Neamul nostru moare de parcă e vorba de altcineva, nu de noi, iar românul vajnic şi plin de el, dispreţuieşte recursul la memorie şi se vrea modern, european, planetar …

Iorga, Santayana, Kundera, oameni de cultura, din spaţii şi timpuri diferite, cu caractere diferite.Dar ce ştiau ei ?

Bacalaureatul unei națiuni

Am încercat să nu mă hazardez în aprecieri asupra acestui subiect, dar ...

O primă reacție aproape necontrolată a fost aceea de a judeca, de a-i acuza pe copiii și părinții inconștienți și de a considera acest examen ca pe un duș rece.

Numai că nu e așa.

După dușul rece te trezești, te ștergi și te întorci la normal.
Dar nouă ne lipsește normalitatea.
În plus, nu am nici un drept să judec, să acuz o generație care nu e vinovată decît că și-a urmat modelele.

Modelele performante ale ultimilor 15 ani, cam acea perioadă ce poate fi regăsită în memoria colectivă a generației care ”a bușit bac-ul”, se învîrt între maneliști, fotbaliști jalnici, politicieni corupți și impostori, europarlamentari semianalfabeți, dizeuze care-și latră goliciunea, etc.Numele care răsună în timpane se pronunță iri, moni, pepe, x6, mutu, z[voranca, serie 3, bahmu, boc, i-phone 4, nuți, minune, clubbing, vijelie, băse, ... Unde să mai încapă savanți, poeți, teoreme, cultură, știință, bun-simț ?

Valorile ce construiesc atitudini și caractere, pendulează între violență, minciună, hoție, pornografie, bani ”cîștigați ușor”, homosexualitate, ”fițe”, singurătate, turmă ...

Comunicarea se face ”house”, de suprafață, urlînd fără noimă, de pe poziții de putere sau influență, în grabă, fără ascultare.Nu de la suflet la suflet, nu de la minte la minte.Trupul se mișcă greoi, doar la țipete...

Eșecul unui copil este în cea mai mare măsură eșecul celor care răspund de creșterea și educația lui, de siguranța și bunăstarea celui care poartă în el viitorul.

Eșecul acestei generații (și să nu ne amăgim, răul e mai mare, doar acești copii au fost sancționați) este eșecul părinților și al profesorilor.

Eșecul profesorilor este o rezultantă a proastei pregătiri individuale, a proastei guvernări, a lipsei de mentorat și valori autentice, a lipsei de solidaritate a societății în ansamblu ca și a jocului făcut de sindicate.

Eșecul părinților este de asemenea generat în parte de lipsa de credință și de consiliere spirituală adevărată, de trădările succesive ale politicienilor, de dezorientarea economică, de lipsa de perspective dar și de fuga de adevărata responsabilitate.

Concluzia mea este clară: nu doar acești elevi au picat bacalaureatul, ci întrega națiune.Acest examen a fost picat de guverne și politicieni, de biserică (nu doar cea ortodoxă), de poliție și de societatea civilă.

Este mincinos și idiotic să te lauzi că faci reformă și să arunci într-o societate bolnavă, cu o economie putredă, zeci de mii de noi șomeri fără diplomă sau vreun dram de experiență.

Este total incorect să pedepsești o generație care s-a adaptat așa cum a putut și pe calea cea mai directă, la ceea ce îi oferea societatea mai simplu și comod – vise deșarte, chiul, lipsă de răspundere, distracție, batjocură, surogatul vieții ”ca în vest”  - și să nu iei nici o măsură împotriva celor care au bulversat învățămîntul cu reforme ridicole, a celor care și-au trădat menirea de dascăli și formatori de caractere, a celor care în mod drăcesc promovează ”valorile” de mai sus.

Este jalnic, patetic, să rînjești satisfăcut de pe scaunul de ministru că ai demonstrat că sîntem o națiune de proști, în timp ce știi sigur că ești un impostor și analfabet al responsabilității pentru educația acestei țări.

Desigur, această radiografie era necesară – nu analiza îmbolnăvește, ea poate doar să ajute.

Să stai însă în fotoliu, judecănd și apostrofînd niște copii care nu au altă scuză decît că sînt un produs al acestor vremuri, nu mi se pare normal.

Acest examen picat de o întreagă națiune trebuie să genereze reacții și ambiții firești de întoarcere cu toată puterea la normal, la Adevăr.
Ce așteptăm? Să vină un viitor care să confirme acest prezent găunos ?
Nu vom mai fi acolo ca să pricepem.Nu ca națiune.Nu ca români.

Îi felicit din tot sufletul pe toți care au ajuns cu bine la final sau mai mult, au luat note meritorii.

Îi laud pe profesorii care în ciuda neputințelor materiale nu și-au uitat menirea și au dat roade bune.

Sînt alături de părinții care au înțeles adevărata natură a sacrificiului și au reprezentat cu responsabilitate tutorii de care au nevoie plantele unui viitor incert.

Îi încurajez și îi rog pe cei care au picat să încerce mai mult.Ei sînt abia la început.Poate și noi.

Într-o haltă numită România

Copil fiind, am crescut în vecinătatea gării orașului și priveam uneori de pe pasarela metalică, de la înălțime și cu un soi de sfială, tabloul trenurilor adăstate la peroane străbătute încolo și încoace de călători străini sau de ai locului.

Călin m-a vizitat acum 3 ani, cînd a lăsat Franța pentru 3 săptămîni și a încercat să facă ceva afaceri și prin România.I-au plăcut istoriile mele despre daci, mușatini și brîncoveni dar s-a întors grăbit în Paris, lansîndu-mi printre saluturile de despărțire invitația de a ... merge în vizită uneori la cabana lui de la Straja.Acum cred că vrea să o vîndă.

Pe Kurt l-am vizitat anul trecut la el în Germania.Lucrează pt BMW, nu construiește avioane.E aproape neschimbat, poate ceva mai pleșuv decît în facultate și ceva mai puțin viguros ca în armată.Dar ce știu eu despre timp?

Radu, ei bine, el și nu eu este acela care a ajuns în America unde proiectează pt constructorul Porsche din State.

Un văr, un fel de frate mai mic, a plecat într-o doară în Italia.”Ce știi tu mă să faci în străinătate, nici limba n-o știi, ai doar 22 ani, esti un copil ...” Acum are o familie acolo, e un constructor respectat și oricare ar fi părerea mea, nu se va mai întoarce.

A fost rîndul meu să strîng bani, documente, speranțe și un coș mic de amintiri ca să plec în New Zealand.Definitiv.Nu am reușit.Între timp am plecat cu bruma de bani din capitală și mi-am construit o casă la țară, pe una din moșiile Sfîntului Brîncoveanu.Fără să-i cer voie.

Fina mea, orfană, cu un caracter integru, de luptătoare, crescută și educată cu drag de mama mea, se află deja la a treia ieșire din țară, unde încearcă și chiar reușește să strîngă ceva bani pentru un viitor incert.

Nu am spus nimic nou sau interesant.

Doar că trăim ca într-o gară, o haltă de țară, numită întîmplător sau în mod neimportant, România.

Toți avem motivele noastre, mai fericite sau nu, de a pleca, de a ne educa, de a ne trata sau măcar de a ne rostui copiii în străinătate.

Cei rămași îi admiră și îi pizmuiesc deodată pe cei care n-au mîncat salam cu soia.Alteori, se ridică și îi ocărăsc, poate pe bună dreptate, pe cei ”de afară”, care votează din pseudo-confortul unei vieți oarecare în occident cum ”să trăiască bine”cei din țară.

Ne amăgim cu romgleza, mergem la shoping afară sau ne îmbrăcăm second-hand, numai să fim”scriși” pe haine, visăm la turism exotic sau măcar în Bulgaria, circulăm corect pe autostrăzile ”lor”, am învățat să luăm credite și să achităm cu ”plastic”.

În Finlanda e rece, suedeza e grea, nemții sînt ciudați iar englezii reci, America e departe, la fel și Japonia, dar nimic din toate astea nu ne împiedică să le rîvnim traiul, taxele, obiceiurile, mașinile, casele, orice, oriunde, numai aici NU.

Trenurile vin și pleacă prin această haltă obosită, care pare că nu mai are nimic de oferit în afara peroanelor.Generațiile de sacrificiu și-au lăsat trenurile lor, unii visînd la americani sau la nemți, alții la o repartiție mai bună sau la o afacere proprie.Au strîns din dinți pt ca noi și copiii noștri să avem bani de bilete.

România NU mai este o țară cu un popor al ei, ci un loc de tranzit, cucerit de turci, chinezi, europeni, americani și părăsit de nativii care s-au lepădat de limbă, obiceiuri, tradiții, strămoși și în general, de orice îi putea defini ca națiune.

Culmea, printr-un exercițiu de voință, pot înțelege toate acestea, dar nu pricep rușinea.De propria istorie, de limbă, de nume, de românism.Soiul acesta de rușine care naște batjocura asupra înaintașilor, lașități și trădări justificate european, monden sau mai știu eu cum.

Să nu vrei să mai stăpînești limba și istoria acestui neam, să nu vrei să aperi ceea ce alții se străduiesc să obțină de la noi.

Să te amesteci, ba chiar să te pui mai prejos decît țiganii, ungurii, secuii ori evreii întîmplați pe aici de aiurea.

Să abdici de la suveranitatea în toate formele ei pe care alții au cîștigat-o cu sînge pentru tine.

Mă uit în jur la lenea, minciuna și violența altor popoare, la lecțiile demagogice de democrație, la lipsa de spiritualitate a conducătorilor de biserici, la incultura liderilor sau la rapacitatea și visceralitatea faimoșilor finanțiști.

Noi n-am furat aurul altora ca să ne lăudăm mai tîrziu cu bunăstarea noastră, dar n-am clădit nici catedrale sau universități celebre.N-am avut Inchizitie, noaptea de crime a vreunui sfînt, jafuri sub semnul crucii sau nazism, dar am îngăduit trădări, crime și închisori comuniste.Nu noi am născut mafia, ghetoul, gulagul, e-urile, drogurile sau malpracticile bancare, dar nu ne descurcăm în capitalism și  habar nu avem de democrație, oricare ar fi fața acesteia.

Nu sîntem mai răi sau mai buni, mai proști sau mai deștepți decît alții.

De unde totuși rușinea de a fi român ?