Mi s-a spus că scriu prea mult fără să zic mare lucru, prea alambicat sau că ating teme prea vaste, fără sorți de izbîndă și fără vreun alt rezultat decît plictiseala și în cele din urmă izolarea prin ... necitire.
E corect și mai mult decît atît, scrisul meu ține de o neputință clară: aceea de a-mi motiva judecățile altfel decît printr-o cauzalitate directă, adică prin privirea în trecut.
Persoane foarte apropiate îmi reproșează că mă cantonez sau chiar că mă refugiez în trecut.Deși poate părea așa, lucrurile sînt un pic altfel: încerc să înțeleg cine sînt ca să îmi legitimez acțiunile viitoare.
Pe de altă parte, e drept că nu am reușit să mă desprind de perspectiva umană a găsirii înțelesurilor în trecut (mai apropiat sau îndepărtat).
Mitropolitul Surojului, Antonie Bloom, atrage atenția asupra cauzalității divine: motivul întrupării, trăirii și patimilor Mîntuitorului nu stau în trecut, ci în viitor.
El și-a ales parcursul omenesc pentru o apropiere a viitorului: Învierea și mîntuirea oamenilor.A venit în lume NU pentru că omul a ale să cadă și pt că omenirea suferă în căderea ei, ci pentru că Dumnezeu a ales pentru noi Învierea și Înălțarea pentru părtășia la Împărăția cerească.Tulburătoare perspectivă asupra timpului !
Cred că nu doar sfinții ca prieteni ai lui Dumnezeu și-au motivat sfințenia din perspectiva viitorului ci și mințile geniale.
În 1886, în „La steaua”, Eminescu nu doar anticipează magistral teoriile lui Planck și Einstein, ci mai ales, oferă o modalitate simplă prin care aproape oricine se poate întîlni la propriu cu trecutul: privitul stelelor.Iar versurile sale s-au „întîmplat” astfel (cred eu) doar pentru că își dorea ca viitorul să îi confirme (și să-i împlinească ?) viziunea proprie asupra iubirii ca sentiment care își are arhetipul în dumnezeire.
Cu condeiul său, Eminescu a reușit să-și apropie trecutul și viitorul într-un prezent etern.
Firește, nu îmi caut un loc în galeria unor astfel de nume (e un gînd grosolan) ci doar încerc să-mi înțeleg propriul demers din perspectiva timpului.
Mi-am propus să reacționez și să multiplic acest efect, motivat de o ”posibilă stare viitoare mai bună” și am încă nevoie de trecut pt a-mi înțelege spiritul și apartenența.
Poate că din acest motiv nu am reușit încă să clarific și să cristalizez drumul de urmat (Cătălin spune: bine, bine, vorovim, dar de făcut, ce facem?).E nevoie de o oarecare eliberare de patimi și de o viziune clară nu doar asupra a ceea ce am fost ci mai ales asupra aceea ce dorim să fim.
Haideți să privim împreună în viitorul pe care îl dorim, nu doar la stele.
Comentariul 1 al lui Cătălin:
RăspundețiȘtergere"Ideea de bază este, dupa mine, că nu există acţiune spontană, în treburi serioase. Există bravadă şi acte de curaj nebunesc, inspirate divin uneori, cu rezultate bune alteori. Nu ştiu cine susţine că scrisul ăsta ţine de o neputinţă. Probabil că acela e un ins, o persoană care deja a schimbat multe prin acţiunile sale.
Pentru mine însă e clar un lucru : nu am o direcţie. Undeva, eu simt că lucurile merg rău. Posibil însă ca totul să fie doar din perspectiva mea, nu am de unde să ştiu azi. Şi atunci mi-am propus întîi să văd de unde şi pînă unde mă aflu în treaba, în această viaţă. Dacă e între Făurei şi Brăila, OK, perspectiva e doar atîta. Dacă e între Bucureşti şi Galaţi, devine mai transparentă. Însă dacă e între Iaşi şi Timişoara, înseamnă că am reuşit să mă suprapun pe o linie comună, de nevoi şi aspiraţii. Abia atunci putem merge mai departe, prin acţiune efectivă.( nu mă întreba acum care şi cum).
Aflarea noastră în treabă pe aici nu se întîmplă pentru a ne compara cu cei care au rămas scrişi în istorie ca "markeri". Între Eminescu şi Iorga, sigur au mai fost mişcări, doar că astea două puncte au însemnat marcaje pe traseul istoric al naţiei cu rolul de conştientizare a ceea ce sîntem, cu rol de inventariere a ceea ce am rămas. Între repere, din ce înţeleg eu, limitat bineînţeles, există o diluţie permanentă şi ireparabilă uneori, a sentimentului de identitate naţională, de aspiraţie şi de bunăstare. Şi de multe altele.
Una din liniile noastre istorice, în opinia mea bineînţeles, rămîne însă credinţa noastră. Eu nu o văd şi nici nu o predic habotnic. Eu o văd ca pe o uşurare, ca pe o scară cu adevărat, pe care reuşim să ne trecem îndoielile. Poate fi, vorba scepticilor şi a ateilor, doar un refugiu cauzat de neputinţă, de inadaptabilitate. Însă ce-ar fi dacă de fapt cealalaltă tabără este indaptată? Dacă ei nu înţeleg despre ce vorbim? Orice e posibil.
Nu te poţi elibera de patimi, în opinia mea. Poţi însă să le recunoşti şi să încerci să reacţionezi în armonie cu altceva.
Chestia că teologia e inutilă e un adevarat bullshit. Iov a fost cu adevărat încercat, însă nu pe toată viaţa lui...Atenţie mare la această nuanţă. Doar şi pentru că a trăit atît, Hawking îşi va găsi un loc în Rai. Nu are importanţă teoria lui, care e una posibilă însă improbabilă. Prin urmare, să zicem că am identificat un prim reper ( deşi ajungea să ne oprim la Ţuţea). Însă reperul acesta azi are doar rol de balustradă. Potecile pe care ne înşiruim sînt foarte diferite, jocurile foarte complexe, oamenii foarte mulţi. Alegerea aproape imposibilă."
Tot Cătălin:
RăspundețiȘtergere"Suntem cumva sclavii unor modele create de nişte minţi cu ceva timp în urmă. La vremea lor, bune, în sens uman. Azi însă, se pare că nu mai sunt potrivite. Ele trebuiesc schimbate şi reformate. Despre asta cred că ţipăm noi : nu e frustrarea celui tocilar în faţa celui îndrăzneţ, este frustrarea imposibilului în faţa realităţii. E practic imposibil să crezi că există udre pe aceeaşi treaptă cu Regina Maria. Şi totuşi, zilele de azi susţin asta cu mare candoare.
După 21 de ani de la marea îngrămădeală, noi încă discutăm despre sechelele comunismului. Anormal şi ştii de ce ? Pentru că odată stabilit că acest curent e nul ( deşi luat azi în antiteză cu capitalismul actual, suntem destul de reticenţi în a-l condamna vehement) nu are rost să insistăm.
Dar stii de ce insistăm? Pentru că o parte din cei care cumva au suferit (nu e vorba însă de senori gen Coposu, Ţuţea, ci de ţucalari gen HRP, Tismăneanu, Băse, etc), dar au suferit că nu au avut şi ei biciul, practică azi acest exerciţiu de memorizare perpetuă, pentru a ne distrage atenţia.
Comunismul nu a creat aparent nimic în România. Dar mă uit că de 21 de ani, capitalismul doar distruge. Tot. Spirit. Oameni. Naţiuni. În curînd, graniţe. Nu sunt absurd aici, doar privesc.
Din perspectiva copiilor mei, am nişte îndatoriri. Dacă nu mi le pot activa, susţine, atunci reacţionez.
Să ştii că în final, noi, aşa slab şi tăcut şi neaprobat, nu facem altceva decît să ţinem o parte din memorie trează. Atît.
Azi, cînd Eminescu a fost uitat şi ascuns în dulap de o nulitate absolută. Azi, cînd tipi simpatici, bonomi şi cu barbă, ne explică diferenţa dintre diverse fleacuri, filozofînd în copaci şi dîndu-şi cu părerea, fără rost.Azi, cînd copii noştri învaţă la şcoală mai nimic, dar învaţă despre Guţă, Esca, Sexi Brăileanca. Şi modelele lor coboară pe o scară a umanităţii, după cum zice unchiul Sam.
Aşa că stai liniştit. Te aşteptai să ce, să fii primit cu covorul roşu?
Pe net sunt multe chestii foarte interesante. În final, mintea îţi rămîne trează şi probabil că şi copiii vor învăţa asta încet , încet. Şi la bătrîneţe, ne vom fi mutat într-o ţară unde se dă bună ziua pe stradă la necunoscuţi doar fiindcă e politicos. Şi unde gunoiul nu se aruncă din maşină şi unde chiştoacele nu zac pe jos şi unde nu sunt atîşia cîini vagabonzi, etc,etc, etc.
Hai să continuăm.
Mai luăm pauze de astea, însă una peste alta, călătoria a început de ceva vreme. Deocamdată e încă ceaţă…"