Despre România pierdută

Am primit în urmă cu ceva zile o scrisoare de la Cătălin care suna cam aşa:

"Am ales să pun titlul ăsta fiindcă exact aşa îmi pare mie acum.

Noi, eu cel puţin, am pierdut aceasta românie. Intenţionat substantiv comun fiindcă aici au adus-o domnii ăştia de azi. Din majusculă ţară am ajuns minusculă vorbă.

Probabil sunt uşor apăsat de vremea de afară însă sunt la fel de apăsat de indiscutabila nediscutata … discuţie despre statul nostru naţional, unitar şi indivizibil, pierdut în meandrele concretului democratic.

Vezi tu, noi am pus pe Dumnezeu deoparte, în-ierbindu-L  în Biblie, crezând că e parte a unei creşteri "evolutive" la scară antropologică. Adică Dumnezeu face parte din trecut. Azi, noi purtăm cravate violet ( cei iniţiaţi), ne închinăm cu semnul crucii şi cu gândul aiurea. Şi în acelaşi timp ne înfrăţim cu cine nu ne putem înfrăţi, doar să mai putem puţin suge la carotida naţiunii ăsteia.

Sunt, cum spuneam, apăsat de ieşirile maghiarilor unguri de la noi. De laşitatea celor ce ne reprezintă care nu au ouă sa le spună : fraţilor noştri unguri, nu vă place de noi? Duceţi-vă la voi şi GATA!

Eu sunt sătul să fiu majoritar cu drepturi minoritare. Mai bine să împlinim visul lui Fănuş Neagu, care întrebat pe la începutul anilor 90 ce vis are, a răspuns  că să fie minoritar în ţară majoritară şi-ar dori...

Eu sunt sătul să aud domni care cu greu vorbesc româneşte dar se alimentează din banii noştri, ai mei, ai tăi, cerând drepturi, drepturi, egalitate...Ei deja au depăşit toate drepturile posibile şi nu le e de ajuns.

Am înţeles, există o majoritate, diabolic de democratică, ce e capabilă de orice. Dar credeam că au mărşăluit şi ei, stângaci ori ba, pe "Treceţi batalioane române Carpaţii".

Noi nu am fost niciodată o naţiune cu pretenţii de cotropire. Ştii de ce, zic eu? Fiindcă ne place să bârfim, la o ceva de băut : „ce-ar fi, de-ar fi ?”

Cred că trebuie să începem să ne ruşinăm de noi.

Fără Dumnezeu, mărşăluim undeva între Rai şi Iad, permanent pe drumurile lăturalnice ale istoriei. Cu democraţia, ne afundăm sigur în vreo hazna fără capac.

…Am asistat ieri la circul democratic tipic al Parlamentului de azi. Când o doamnă cu ouă le taie ouăle unor domni fără ouă. Şi continuă să numere mai ceva ca Pristanda.

Am văzut aşa-zişi lideri ( cine şi ce îi face pe ei lideri ?) ai opoziţiei, zbierând cu venele umflate despre infamitatea actualei puteri. Dar nu am văzut poporul român. Nicăieri !

Văd ziarişti care gângăvesc idioţenii notorii. Văd analişti care analizează neanalizatul. Dar nu aud nimic despre naţiunea asta. Despre viitorul ei, fiindcă trecutul l-am facut preş pentru unguri.
Şi aşa am ajuns să vorbesc despre România pierdută.
Noi nu ne-am făcut bagajele nu din patriotism, în final. Doar pentru că suntem prea proşti şi prea naivi.

Eu zic să începem să scriem testamentul conştiinţei noastre, defuncte.
Nu mai căuta pe hartă România. Nu are sens. Ea este unde simte sufletul tău. Fizic, e doar o dispută între hiene. Material, e doar un exemplu negativ.

Cândva, ţara asta era "pohta ce-am pohtit !". Sună aiurea azi, nu?"

Ei bine, rîndurile de mai sus fac parte din categoria celor care mă fac să îmi cercetez mai atent motivaţia de a continua să ... ce, pînă la urmă ?

Mi-am propus nu doar să vorbesc (o fac mai bine decit mine alţii mai pricepuţi ) ci să şi fac ceva.Nu de unul singur, nu doar in 2-3, ci împreună cu cei care mai simt şi mai trăiesc româneşte.Încă mai rumeg ...

Iancule, Maria Ta ...

Trădat de împăratul ne-român și de burghezimea ungurească, Iancu a suferit încă o și mai mare trădare din partea celor ce l-au considerat nebun și i-au întinat memoria, așa cum au făcut mai tîrziu și cu Eminescu.

Tot trădare e uitarea, scoaterea Craiului din memoria colectivă.

Cîteva adevăruri simple:

            - Avram Iancu și-a apărat poporul, Națiunea, într-un moment în care identitatea națională era un ideal al acestei părți a lumii dar și un ghimpe în cizma austriacă

            - de facto, Crăișorul a condus Ardealul în perioada așa-zisei revoluții pașoptiste într-o manieră care justifică deplin închinarea românului de rînd în fața lui

            - calea urmată de Iancu a fost susținerea cu arma în mînă a Dreptului inalienabil al ardeleanului de a trăi liber și neatîrnat în țara lui; de altfel, ultima dorință i-a fost aceea de creare din bunurile sale a unei „academii de drepturi, tare crezînd, ca luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele."   

- a sacrificat totul pentru moții săi: poziție sociala, avere, sănătate, viață și nu a cerut nimic pentru el, refuzînd onoruri împărătești atîta timp cît poporenii lui erau în continuare împilați.

“Unicul dor al vieții mele e sa-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat pînă acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranțele mele și jertfa adusă se prefac in nimica.(…)”

            Că un nemernic maghiar are aceeași satisfacție cu a unui boschetar atunci cînd spînzura o papușă pe care și-o închipuie asemănătoare Iancului, sub oblăduirea unui la fel de mare nemernic  „român” în persoana stimabilului Blejnar, nu mă mișca foarte tare.

            Că un insolent președinte al parlamentului ungar vine in România și, sprijinit de declarațiile premierului ungar, justifică încercarea de autonomie secuiască prin harta modernă a Diktatului de la Viena, folosind aprecieri ca „legal, corect si modern”,  mă găsește în liniște cu gîndul că dușmanii din afară a acestei țări au rămas aceiași, oricîte machiaje moderne ar suferi noua împărțire a hărții europene.

            Dar faptul că NIMENI din conducerea reprezentativă a acestei țări nu ia măcar de formă atitudine în apărarea simbolurilor național românești, mă face să nu mai înțeleg dimensiunea cuvîntului „trădare”, pentru că dacă austriecii și ungurii, mai vechi sau mai noi, au justificarea propriilor acțiuni în spiritul națiunii proprii fiecăruia, nu înțeleg de ce bocii și băseștii consideră lamentabilă o atitudine naționalist românească în acest caz.

            Poate pentru că acești pigmei ai istoriei nici cu gîndul nu pot pricepe măreția acelor bărbați care au înțeles că aparținînd unei nații, întîlnești momente în viață în care nu îți mai aparții.

            Problema, mon cher, ridicată în stilul unui alt Iancu, un nene foarte actual astăzi, este: noi ăștia, români conduși de ne-oameni, ce mama zmeilor așteptăm să ni se mai întîmple ca să ne merităm locul în istorie ?

Rugăciune scurtă

Vă rog să primiţi gîndurile mele de bine pe care cu umilinţă vi le închin.

Vă rog să mă număraţi printre cei care vă admiră cu onestitate şi uimire continuă.

Vă rog să fiţi fericite, vesele, strălucitoare şi aceleaşi prietene, mame, soţii, fiice care ne inspiră pe noi ceilalţi.

Vă rog să primiţi dovezile noastre de dragoste, oricît de stîngace, ezitante sau nespuse par.

Nu pentru că azi este 8 martie - ziua asta nu-şi găseşte cu adevărat justificarea prin ea însăşi ci prin rodirea pămîntului cu femei.

Vă rog toate acestea astăzi ŞI pentru că azi e o zi în care noi, ceilalţi, trebuie să vă omagiem.

Iar asta ar trebui să o facem oricînd şi oriunde, chiar fără ocazii speciale.

Cu drag, pentru fiecare din voi toate.

Gînduri la intrarea în Postul Păresimilor

Procesul Mîntuitorului a fost în vremea romană un fapt minor, fără răsunet, cu personaje neimportante.După dreptul roman însă, acest eveniment fără importanţă s-a constituit într-o eroare judiciară gravă.Asijderea şi după canoanele evreieşti ale vremii.

Sub influenţa conducătorilor iudei, procesul a luat o turnură politică: bărbatul care, potrivit unor informaţii, ar fi intrat in ovaţii şi osanale în Ierusalim cu doar cîteva zile mai înainte, era în fapt un acuzator al afacerilor din Templu şi un critic fără cusur al păcatului, indiferent dacă acesta era comis de oamenii simpli sau de mai marii vremii.

Conducătorii iudei au sacrificat tot ce aveau mai de preţ ca să scape de acest Iisus (cu excepţia banilor, unde au plătit un preţ zgîrcit tocmai pentru împlinirea scripturilor): au încălcat TORA în repetate rînduri, şi-au tulburat sărbătoarea paştilor, au necinstit însemnele credinţei (Caiafa şi-a rupt hainele arhiereşti), şi-au pătat cinstea şi bunul nume prin batjocorirea Nevinovatului.Dar mai ales au strigat „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”Matei ( 27:24-25).

Lîngă acest tablou asupra căruia revin cu înfrigurare în ultima vreme, alătur două ştiri:

1.Papalitatea i-a absolvit în întregime şi în totalitate pe evrei în privinţa patimilor şi morţii Mîntuitorului.(nota mea: evreii înşişi şi-au cerut judecata şi pedeapsa, dar probabil au obosit să tot poarte statutul de deicizi şi fratele de la Vatican s-a hotărît să îi mai aline)

2.Biserica ortodoxă română funcţionează ca o instituţie „non-bancară” şi împrumută enoriaşii (mireni, preoţi) cu sume de bani cu dobîndă de 6%.

(nedumeririle  mele:

- unde începe camăta şi se sfîrşeşte dobînda ? cine justifică astfel de calcule ?

- să nu aibă iubirea de arginţi nimic de a face cu calcularea dobînzilor?

- e chiar atît de strălucit exemplul Vaticanului privind gestionarea banilor încît ar trebui urmat?

            - deoarece mai marii din Dealul Patriarhiei sînt călugari, e cel puţin curios mecanismul mintal al unui votant al sărăciei liber asumate în elaborarea unui plan financiar de tip bancabil; să fie asta normalitatea ortodoxă ?)

             

S-a bătut multă monedă pe conflictul dogmatic, moral dintre iudei şi Creatorul lor.Atenţia mea pică însă acum şi pe un aspect despre care nu se vorbeşte cu multă convingere (şi aici s-ar putea să greşesc eu foarte tare): vorbele şi faptele Mîntuitorului îi atingeau la pungă iar răbdarea lor a luat sfîrşit atunci cînd Adevărul şi-a revendicat locul în spaţiul sacru alungînd afaceriştii ce creşteau la umbra Templului.

           

            Nu foarte departe de acest şir de idei pot înţelege că ispitele sînt mari în lumea banilor nu numai pentru mireni ci şi pentru călugării încercaţi şi avansaţi pe trepte ierarhice.Dar nu te ţine nimeni cu forţa pe scaunul vlădicesc (mă înşel ?) şi mai ales, nu da legea pămîntului pe obiceiuri papistăşeşti.
            Întreb acum: Cine are de cîştigat din aceste împrumuturi cu adevărat?

Lămîie pentru conducătorii iubiţi

„Mi-e scîrbă de România, de stat, de instituţii !” anunţa primul marinar al ţării înainte de a fi „reales” – dar asta nu l-a împiedicat să candideze şi nici să ne invite pe toţi cei cărora nu ne place actuala stare de fapt a lucrurilor să părăsim locul în care ne-am născut.

Probabil, din aceeaşi scîrbă nesfîrşită a reieşit şi declaraţia dată în faţa susţinătorilor (?) maghiari, că statul român nu se poate ocupa de fiecare cetăţean al ţării.Puteţi face o listă publică, stimate domn, ca să ştim exact cine intră şi cine nu în vederile acestui stat remarcabil ?

Scîrbit la maximum de proprii cetăţeni, de instituţii şi de ţara „de mîna a doua”, acest hidos domnu’ Goe ajuns la o vîrstă la care suportă cu greu greţurile, nu se dă în lături de la nici un ambiţ.Mai prost e că sub umbrela lu’ ma’mare, mamiţica şi tanti Miţa (coana europa, america şi mai ştiţi voi cine) marinelu’ nu doar a crescut dar a făcut şi copii, partid, gaşcă, pretini …Şi mai are şi un frate – Fratele lui.Iar povestea nu se opreşte aici.

Ăia mici, unii foarte mici (!) chiar, îşi asumă Răspunderea de a conduce acest popor redus de dînşii la o populaţie netrebnică, la un joc macabru de numere pe o tablă economică pe care o înţeleg la fel de mult cum îşi înţelegea marinelu’ în copilărie biletul prins la pălărie.

Răspundere – mare cuvînt ! Mai exact, cum anume răspund şi în faţa cui ?

Înainte de a aluneca într-un şir patetic de întrebări fără răspuns, vin cu o posibilă soluţie: să le oferim nişte lămîie cu apă de Dunăre acestor domni şi mai ales "şefului" cel mare.Poate aşa, cu greaţa tăiată, vor nimeri uşile (din dos aş propune eu) acestei ţări şi ne vor scuti de iluminarea (!) şi grija lor perpetuă pentru un bine niciodată explicat, aducător paradoxal de voturi.Dar despre paradoxuri mai încolo …

Reacţiunea ca normalitate

     Pornesc la drum cu gîndul la încercările de demitizare pe care mi le-am propus deja, prima fiind aceea de a insista pe înţelesul cuvintelor reacţiune, reacţionar.

     Pe meleagurile noastre, de mai bine de 170 de ani, prin reacţiune se înţelege acea atitudine contrară intereselor puternicilor vremii, fie ei oameni politici, afacerişti, oameni de cultură sau gazetari.Reacţionar fireşte, este tot acel ins care se manifestă exact aşa cum nu le place respectivilor domni.Reacţionar a fost socotit fără noimă Eminescu, reacţionari au fost ţăranii care au ales mai bine moartea de glonţ şi obuz decît mizeria şi foametea continuă, reacţionari au fost martirii din temniţele şi lagărele comuniste ...

     Ce ar mai fi de spus cînd eticheta este aşezată imediat, eficient şi implacabil, în astfel de condiţii ?

        

     Atît în mecanică, biologie cît şi în sociologie - de ce nu şi în politică - unei acţiuni îi corespunde o reacţiune.

     Mecanic, reacţiunea este revenirea la echilibrul iniţial sau căutarea unei alte stări de ECHILIBRU.

     Biologic, reacţiunea e semnalul că asupra unui organism SĂNĂTOS se exercită acţiuni nefaste.

     Din punct de vedere social, reacţiunea este încercarea de a păstra valorile şi de a onora datoriile faţă de moşii noştri şi obligaţiile faţă de cei ce vor veni după noi.

     Politic - înseamnă a avea coloană vertebrală.

     Prin urmare, reacţiunea e o stare a normalităţii, un răspuns firesc la orice schimbare.A nu reacţiona înseamnă tocmai că sistemul, societatea sau individul are o boală sau o neputinţă.

     Ce îmi doresc cu această prea mică "dizertaţie" ? Să restabilesc adevărul despre calitatea de reacţionar, să redau demnitatea acestui statut şi mai ales să "haidem".

     Acel "haideţi să ... haidem !" aruncat în eter cumva serios, cumva în glumă, cumva cu hotărîrea disperării, de către un om drag mie, martor onest al generaţiei mele, îmi sună actual în cap ca un imbold spre normalitate, spre a mişca lucrurile spre o stare de sănătate şi igienă mentală, spirituală, materială.

     Pe scurt, vă aştept, cunoscuţi sau nu, prieteni sau mai puţin, dar dragi mie prin onestitatea cu care doriţi să reacţionăm la toate formele de existenţă a acelui ceva care ne amărăşte clipele.