Într-o haltă numită România

Copil fiind, am crescut în vecinătatea gării orașului și priveam uneori de pe pasarela metalică, de la înălțime și cu un soi de sfială, tabloul trenurilor adăstate la peroane străbătute încolo și încoace de călători străini sau de ai locului.

Călin m-a vizitat acum 3 ani, cînd a lăsat Franța pentru 3 săptămîni și a încercat să facă ceva afaceri și prin România.I-au plăcut istoriile mele despre daci, mușatini și brîncoveni dar s-a întors grăbit în Paris, lansîndu-mi printre saluturile de despărțire invitația de a ... merge în vizită uneori la cabana lui de la Straja.Acum cred că vrea să o vîndă.

Pe Kurt l-am vizitat anul trecut la el în Germania.Lucrează pt BMW, nu construiește avioane.E aproape neschimbat, poate ceva mai pleșuv decît în facultate și ceva mai puțin viguros ca în armată.Dar ce știu eu despre timp?

Radu, ei bine, el și nu eu este acela care a ajuns în America unde proiectează pt constructorul Porsche din State.

Un văr, un fel de frate mai mic, a plecat într-o doară în Italia.”Ce știi tu mă să faci în străinătate, nici limba n-o știi, ai doar 22 ani, esti un copil ...” Acum are o familie acolo, e un constructor respectat și oricare ar fi părerea mea, nu se va mai întoarce.

A fost rîndul meu să strîng bani, documente, speranțe și un coș mic de amintiri ca să plec în New Zealand.Definitiv.Nu am reușit.Între timp am plecat cu bruma de bani din capitală și mi-am construit o casă la țară, pe una din moșiile Sfîntului Brîncoveanu.Fără să-i cer voie.

Fina mea, orfană, cu un caracter integru, de luptătoare, crescută și educată cu drag de mama mea, se află deja la a treia ieșire din țară, unde încearcă și chiar reușește să strîngă ceva bani pentru un viitor incert.

Nu am spus nimic nou sau interesant.

Doar că trăim ca într-o gară, o haltă de țară, numită întîmplător sau în mod neimportant, România.

Toți avem motivele noastre, mai fericite sau nu, de a pleca, de a ne educa, de a ne trata sau măcar de a ne rostui copiii în străinătate.

Cei rămași îi admiră și îi pizmuiesc deodată pe cei care n-au mîncat salam cu soia.Alteori, se ridică și îi ocărăsc, poate pe bună dreptate, pe cei ”de afară”, care votează din pseudo-confortul unei vieți oarecare în occident cum ”să trăiască bine”cei din țară.

Ne amăgim cu romgleza, mergem la shoping afară sau ne îmbrăcăm second-hand, numai să fim”scriși” pe haine, visăm la turism exotic sau măcar în Bulgaria, circulăm corect pe autostrăzile ”lor”, am învățat să luăm credite și să achităm cu ”plastic”.

În Finlanda e rece, suedeza e grea, nemții sînt ciudați iar englezii reci, America e departe, la fel și Japonia, dar nimic din toate astea nu ne împiedică să le rîvnim traiul, taxele, obiceiurile, mașinile, casele, orice, oriunde, numai aici NU.

Trenurile vin și pleacă prin această haltă obosită, care pare că nu mai are nimic de oferit în afara peroanelor.Generațiile de sacrificiu și-au lăsat trenurile lor, unii visînd la americani sau la nemți, alții la o repartiție mai bună sau la o afacere proprie.Au strîns din dinți pt ca noi și copiii noștri să avem bani de bilete.

România NU mai este o țară cu un popor al ei, ci un loc de tranzit, cucerit de turci, chinezi, europeni, americani și părăsit de nativii care s-au lepădat de limbă, obiceiuri, tradiții, strămoși și în general, de orice îi putea defini ca națiune.

Culmea, printr-un exercițiu de voință, pot înțelege toate acestea, dar nu pricep rușinea.De propria istorie, de limbă, de nume, de românism.Soiul acesta de rușine care naște batjocura asupra înaintașilor, lașități și trădări justificate european, monden sau mai știu eu cum.

Să nu vrei să mai stăpînești limba și istoria acestui neam, să nu vrei să aperi ceea ce alții se străduiesc să obțină de la noi.

Să te amesteci, ba chiar să te pui mai prejos decît țiganii, ungurii, secuii ori evreii întîmplați pe aici de aiurea.

Să abdici de la suveranitatea în toate formele ei pe care alții au cîștigat-o cu sînge pentru tine.

Mă uit în jur la lenea, minciuna și violența altor popoare, la lecțiile demagogice de democrație, la lipsa de spiritualitate a conducătorilor de biserici, la incultura liderilor sau la rapacitatea și visceralitatea faimoșilor finanțiști.

Noi n-am furat aurul altora ca să ne lăudăm mai tîrziu cu bunăstarea noastră, dar n-am clădit nici catedrale sau universități celebre.N-am avut Inchizitie, noaptea de crime a vreunui sfînt, jafuri sub semnul crucii sau nazism, dar am îngăduit trădări, crime și închisori comuniste.Nu noi am născut mafia, ghetoul, gulagul, e-urile, drogurile sau malpracticile bancare, dar nu ne descurcăm în capitalism și  habar nu avem de democrație, oricare ar fi fața acesteia.

Nu sîntem mai răi sau mai buni, mai proști sau mai deștepți decît alții.

De unde totuși rușinea de a fi român ?