Abia întors dintr-o evadare la căţărare şi rămas în urmă cu postările şi comentariile, am găsit aceste rînduri care măresc efortul meu de a ţine pasul cu propriul jurnal:
Mă tot gîndesc la temele abordate de tine în ultimele postări şi încerc să mă "liniştesc" vis-a-vis de percepţia Moriţei (dacă asta are vreun sens pentru atcineva în afară de noi).Nu aş vrea să fiu perceput doar ca „Gică-contra” sau nemulţumitul de serviciu, pentru că în final, totul devine subiectiv şi rămîne aşa.
Mă tot gîndesc la temele abordate de tine în ultimele postări şi încerc să mă "liniştesc" vis-a-vis de percepţia Moriţei (dacă asta are vreun sens pentru atcineva în afară de noi).Nu aş vrea să fiu perceput doar ca „Gică-contra” sau nemulţumitul de serviciu, pentru că în final, totul devine subiectiv şi rămîne aşa.
O să pornesc de la un fapt aiurea, aparent: am văzut un film american, bineînţeles, poliţist, aşa cum îmi plăcea să văd cînd eram puştan. Evident, filmul cu happy end. Şi de aici am început să mă gîndesc de unde obsesia asta pentru „happy end” şi de unde aparenta resemnare atotştiutoare mioritică (de ce naibii folosim sintagma asta, în final?) – pt că ne defineşte (n.m.)
Americanii se pare că rămîn prin definiţie nişte încrezători. În sistemul lor, care e bun ori ba (chestie subiectivă). În mulţumirea generală.Ce văzusem eu era o chestie la modul: finalul fericit, hapy end-ul asta, e construit în aşa fel încît să fie îmbrăţişat şi acceptat de toţi. În final, nu mai există nemulţumiţi. Nu mai există indivizi care să spună : băi, mafiotul ăla săracu"..Nu, toţi spun: ce bine că a ieşit cum trebuie!
Paralela mea, puţin alambicată, mă întoarce evident către politica românească, sistemul nostru, a plagia prin existenţă şi ciobanul gînditor la bunul mers al universului românesc...
Presupunem că om avea vreodată „happy end” pe aceste plaiuri. El va rămîne totuşi „happy end”-ul lor. Va exista o sumă, mai mare sau mai mică, de excluşi, nu de nemulţumiţi. Suntem noi incapabili de mulţumire? NU. Suntem doar păţiţi, Suntem doar continuu, istoric vorbind, duşi cu zăhărelul, pînă ce zăhărelul ăsta devine pelin...Şi atunci începem şi noi improvizaţia : e „happy end” la mine acasă, în cartier...Cam atît.
De ce e plagiat să existi ? La modul general, nu cred că e. E doar o figură frumoasă de stil. Însă în româneşte, e un plagiat, într-adevar. Nu mai suntem creativi şi sîntem blocaţi la un anume moment al istoriei...Păi ce îţi rămîne într-o astfel de conjunctură?! Să te amăgeşti că vorbeşti cu o mioară năzdrăvană. Sau cu oricine altcineva, din afara lumii în care ne învîrtim. Să cugeţi. Să visezi . Să doineşti. Etc.
Nu e foarte legat ce spun, de data asta, fiindcă pe măsură ce scriu, mă cuprinde frustrarea contra căreia încercăm să reacţionăm.Dacă în filmul american şi viaţa lor ordinară, există măcar ipotetic o şansă să răzbată şi adevărul tău, la noi nici măcar în ideea de univers paralel nu încape să fie construită aşa.
Noi am închis subiectele "vis" şi "viitor" şi am rămas la grija zilnică a existenţei. Ne copiem zilele, una după alta, cu sufletul la gură. Şi problema, una dintre multele nediscutate şi nebănuite, va fi că vom înceta a mai exista fără să rămînă nimic în urma noastră. Este în final, un război tipic de cotropire, purtat tipic româneşte: pîrjolim totul înainte şi înapoi şi asta e – rezultatul este o sinucidere naţională, lipsită de sens sau măcar de onoarea unui seppuku (n.m.).
Nu vom putea şi nici nu ar trebui să închidem subiectul atitudinii mioritice –de acord, abordarea mea este doar un efort de dărîmare a unor mituri, după cum am anunţat în articolul de început şi de repunere a fiinţei naţionale în locul care i se cuvine (n.m.). Că ne reprezintă ori ba, nu ştiu sigur. Nu înseamnă că nu avem şi alte atitudini –corect !. NU avem walkyrii dar avem şi noi zmei şi zîne şi ursitoare - şi cîte sensuri mîntuitoare se regăsesc aici !(n.m.)
Dar probabil că Mioriţa a lovit pe cineva mai în suflet şi a rămas… – a rănit sufletul celor ce simt româneşte în mod simplu şi direct, fără teorii deşănţate sau „auto-critice” (n.m.). Însă e speculată starea asta "mioritică" prin politic, de exemplu şi atunci, aparent, trăim ca proştii, uitîndu-ne la glagoria lor, minunîndu-ne de cîte fac, de cît de pocit le duc mai departe....Însă NU reacţionăm – încă, din păcate (n.m.).
Aşteptăm „happy end”, probabil cu toţii în sufletele noastre.Problema va fi că avem doar o viaţă şi pentru actuala conjunctură nu e de ajuns.
Tu te amăgeşti cu frumuseţea tradiţiilor, a sărbătorilor noastre.Şi eu.Dar ei sunt, palpabil, direct în sufletele noastre – hai să nu îi mai lăsăm, nu e locul lor acolo, să reacţionăm (n.m.).Distrug, daca se poate mai mult, învăţămîntul românesc (fac copiii noştri o oră de istorie pe săptămînă, dar mult mai multă engleză).Distrug sănătatea - noi, eu , tu, plătim taxele la zi, nu le folosim (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar nici bunicii şi nici părinţii noştri nu o pot face.Atunci unde se duc banii?! Închiderea spitalelor nu va rezolva nimic altceva decît alte interese, de grup sau personale, nici într-un caz naţionale.
De 20 de ani, avem un subiect : autostrăzile...La noi nu se pot finaliza. Nu merge nici cu descîntece, nici cu blesteme... Nici cu nimic.Indiferent de partid. Ne dorim un „happy end”, dar ne alegem continuu doar cu intriga....
Cred că voi lăsa deoparte politica şi voi atinge Moldova. Şi apoi Ardealul. Două cuvinte : mîntuit şi copîrşeu.
Fără „happy end”, moşule.Altfel, nouă ne moare visul, iţi spun eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu