De ce sînt ne-prietenul statului

E un principiu simplu după care se ghidează mersul vieţii: binele (cu „b” nu cu „B”) este duşmanul mai binelui, reciproca fiind valabilă.

Atîta timp cît voi, reacţionarii, prietenii mei dragi de oriunde, vă veţi dori „mai binele”, vă veţi poziţiona opozabil statului.Dar nu oricum.Prin  imperativul statului „Să trăiţi bine !” ordinul a fost dat: staţi cuminţi şi nu vă gîndiţi măcar la a trăi mai bine, nu e loc pentru un trai perfectibil, ci doar de unul la comandă.La comanda statului.

Nu vă amăgiţi, cei care ne dorim mai mult sau mai puţin, mai energic sau mai puţin vehement, să reacţionăm la actuala stare de lucruri, să ne îmbunătăţim viaţa, vom avea de înfruntat două duşmănii:

·         Una foarte puternică, exterioară nouă, aceea a statului

·         O alta, interioară, a sinelui obosit, confuz, frustrat

Referitor la piedica interioară, depinde de fiecare din noi să fim mai buni cu ceilalţi, să aducem jertfa pe locul care i se cuvine (altul decît eterna vrăjeală cu „generaţia de sacrificiu”), să ne centrăm viaţa pe alte persoane iar cercul să fie din ce în ce mai larg.

Să zîmbim şi să trăim clipa ca şi cum ar fi ultima, să participăm la bucuria şi tristeţea celui de lîngă noi ca şi cum ar fi ale noastre.

Despre partea închinării însă … Doamne, să ne ierţi!

Slugă netrebnică la bunul plac al statului român(esc), al şmecherului votat sau investit,  nu e idealul transmis de cei care cu credinţă, sudoare şi sînge au ridicat acest neam, fie ei din neamul lui Mircea ori Ştefan sau ai lui Horia.

Ce alegem ? Să ne fie „bine”,  măcănind pe la colţurile durerilor zilnice,  în bocetul milei proprii sau să ne alegem singuri calea, fie ea şi în conflict cu actualul „stat de drept” ?

Pe scurt, eu am ales să reacţionez, ceea ce, indiferent de rezultat, mă transformă deja în in-amicul acestui stat.

Schimbarea va trebui să o încep cu mine (aici vorbesc doar în nume propriu).Voi propune însă şi termeni ai unei schimbări mai ample.Sper doar să mai fiţi pe aici.

Cătălin faţă cu ... statu'

Dragă jurnalule, adună în paginile tale o altă revoltă a unuia dintre reacţionari:

"O să încerc să enumăr mai jos nu o conjugare a verbului " a sta",  ci o exemplificare a Statului, cleiul ăsta care ne mai ţine între graniţe.

Titlul meu e simplu: de ceva vreme, am tot felul de controale prin firmă, de la Stat. Asta pentru că probabil sunt vinovat să mai fiu în viaţă. Şi de fiecare dată, percep Statul ăsta ca pe un ins cu chiştocul în colţul gurii, cu basca pe ceafă, cu o ţigară la ureche, pentru orice eventualitate şi cu amprenta pregătită să se semneze.

Tot felul de chibiţi şi ţucalari din tot felul de cotloane ale Statului îşi arată faţa, zîmbind şmechereşte: "Te-am prins, moşule!". Frecîndu-şi palmele cînd îţi intră în birou, scuipînd în vîrful degetelor cînd îţi "purecă" dosarele contabile sau ce or mai fi ele. Dîndu-şi important cu părerea, ţîţîind atent şi cu ochii daţi peste cap, la fiecare pagină colorată din dosar.

Pe urmă, Statul îşi trage un fum în piept din veşnicul chiştoc, scuipă într-o parte şi te ia sfătos cu chestiuni legale, articole şi exemple. Deja eşti încadrat şi înregimentat în batalionul disciplinar al … indisciplinaţilor şi al infractorilor. Te simţi ca un violator de dame ( vorba lui Ţuţea), ţi se face ruşine (fără să ştii de ce), pe urmă îţi tragi o palmă...Şi la final plăteşti mulţumit o amendă (e musai, altfel el, Statul, pare ineficient – şi asta nu e de dorit, nu-i aşa –n.m.). Şi Statul iese victorios, iar mîine tu, cel ce plăteşte, intri  într-o statistică a amenzilor date de cutare sau cutare sau cutare.

Păcat că nu realizezi că suntem controlaţi şi pedepsiţi tot cei care de obicei ne plătim obligaţiile. Nici nu le zicem altfel, sunt "obligaţii". Dar în mintea mea, de exemplu, plătesc şomaj să susţin un nevoiaş, plătesc sănătate în ideea că poate bunicii ori părinţii or sta din pură întămplare umană în spital.

Plătesc şi impozit, gîndind că profesorii copiilor mei trebuie să aibă o demnitate, că poliţaii au şi ei rostul lor, că vameşii, doctorii şi restul sunt tot …"noi". NU "Statul". Din păcate, noi suntem "contribuabili". La ce oare contribuim?

Cînd noi ne-am pus viitorul copiilor în mîinile unui idiot. Cînd sănătatea zace bolnavă şi pe moarte în sertarele unui ungur nepăsător. Cînd cultura ( adica muzee, dar şi credinţa) stau la cheremul altui ungur, la fel de flegmatic...Noi suntem doar contribuabili.

Statu’, cu chiştocul în gură, îşi numără cîştigul de pe o zi pe alta, fără să îi pese de viitor.
Ne pune pe gînduri asta, ori ba? Reacţionăm , ori ba?
Voi spuneţi.
Eu sunt gata să plec, sincer, într-un stat care mă consiliază.
Continuăm."

Dragostea de români a unui unguraş

Înţeleg rolul statului ca fiind aparatul sau suma de mecanisme concertate care are drept scop guvernarea, conducerea vieţii unui popor, în sensul grijii faţă de sănătatea, educaţia, securitatea şi bunăstarea materială a acestuia, fără să mai vorbim de interesele geo-strategice ale naţiunii, de imaginea acesteia în lume, etc.

Sănătatea unui popor, dincolo de orice precepte religioase sau bunăcuviinţă filosofică, nu permite rabaturi:

·         pe bătrîni îi îngrijeşti pentru că şi-au cîştigat cu demnitate acest drept şi pentru că este un exerciţiu de morală, iubire, admiraţie

·         de cei în putere ai grijă pentru că reprezintă valoarea prezentului, depun munca necesară bunăstării colective şi gestionează potenţialul ţării

·         îi ocroteşti pe tineri şi copii pentru că ei sunt viitorul programabil al naţiunii şi pentru că e o regulă a firii

Cînd România ocupă un „fruntaş” loc 4 în clasamentul european al consumului de droguri generat de explozia pieţei de „etnobotanice”, e firesc să îi întrebi pe conducătorii iubiţi ce mama zmeilor păzesc acolo.La o astfel de întrebare, vestitul Cseke răspunde: „Şi tramvaiul calcă uneori oameni, dar nu-l interzicem pentru asta”.

Păi întunericimea ta, tramvaiul, ca şi calculatorul, nu face nimic de „capul lui” deci nu încurca bucata cu poleiala.Iar dacă tramvaiul ar fi responsabil (cuvînt care nu are înţeles pentru tine, ca şi pentru toată şleahta de conducători pitici), atunci DA, ar trebui nu doar să-l interzicem, ci să-l reciclăm, să-l reformăm.

O viaţă de român, stimabile ungur procopsit, contează cât o lume, aşa că scuteşte-ne de butade într-o limbă al cărui spirit nu-l înţelegi.Dacă nu eşti în stare să gestionezi sănătatea acestui popor, feri în lături, iar dacă ai chef de glume macabre, pregăteşte-ţi discursul în care ai să dai socoteală.

Popor român, oare cît îţi mai trebuie ca să reacţionezi, să revii la normal, la postura demnităţii ?

Critica demersului propriu

Mi s-a spus că scriu prea mult fără să zic mare lucru, prea alambicat sau că ating teme prea vaste, fără sorți de izbîndă și fără vreun alt rezultat decît plictiseala și în cele din urmă izolarea prin  ... necitire.

E corect și mai mult decît atît, scrisul meu ține de o neputință clară: aceea de a-mi motiva judecățile altfel decît printr-o cauzalitate directă, adică prin privirea în trecut.

Persoane foarte apropiate îmi reproșează că mă cantonez sau chiar că mă refugiez în trecut.Deși poate părea așa, lucrurile sînt un pic altfel: încerc să înțeleg cine sînt ca să îmi legitimez acțiunile viitoare.

Pe de altă parte, e drept că nu am reușit să mă desprind de perspectiva umană a găsirii înțelesurilor în trecut (mai apropiat sau îndepărtat).

Mitropolitul Surojului, Antonie Bloom, atrage atenția asupra cauzalității divine:  motivul întrupării, trăirii și patimilor Mîntuitorului nu stau în trecut, ci în viitor.

El și-a ales parcursul omenesc pentru o apropiere a viitorului: Învierea și mîntuirea oamenilor.A venit în lume NU pentru că omul a ale să cadă și pt că omenirea suferă în căderea ei, ci pentru că Dumnezeu a ales pentru noi Învierea și Înălțarea pentru părtășia la Împărăția cerească.Tulburătoare perspectivă asupra timpului !

Cred că nu doar sfinții ca prieteni ai lui Dumnezeu și-au motivat sfințenia din perspectiva viitorului ci și mințile geniale.

În 1886, în „La steaua”, Eminescu nu doar anticipează magistral teoriile lui Planck și Einstein, ci mai ales, oferă o modalitate simplă prin care aproape oricine se poate întîlni la propriu cu trecutul: privitul stelelor.Iar versurile sale s-au „întîmplat” astfel (cred eu) doar pentru că își dorea ca viitorul să îi confirme (și să-i împlinească ?) viziunea proprie asupra iubirii ca sentiment care își are arhetipul în dumnezeire.

Cu condeiul său, Eminescu a reușit să-și apropie trecutul și viitorul într-un prezent etern.

            Firește, nu îmi caut un loc în galeria unor astfel de nume (e un gînd grosolan) ci doar încerc să-mi înțeleg propriul demers din perspectiva timpului.

Mi-am propus să reacționez și să multiplic acest efect, motivat de o ”posibilă stare viitoare mai bună” și am încă nevoie de trecut pt a-mi înțelege spiritul și apartenența.

Poate că din acest motiv nu am reușit încă să clarific și să cristalizez drumul de urmat (Cătălin spune: bine, bine, vorovim, dar de făcut, ce facem?).E nevoie de o oarecare eliberare de patimi și de o viziune clară nu doar asupra a ceea ce am fost ci mai ales asupra aceea ce dorim să fim.

Haideți să privim împreună în viitorul pe care îl dorim, nu doar la stele.

Exerciţiu de marţi

Stephen Hawking, om de ştiinţă, cosmolog, fizician remarcabil, născut în ziua în care se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei

Observ aproape într-un mod idiot că poţi face exerciţii cu viaţa, ea oferindu-ţi această şansă deosebită: poţi  alege cum să fii, să te schimbi, cum să trăieşti, să te laşi trăit, etc.Dar nu poţi cu moartea.Nu vorbesc de mortificări, acele încercări inutile de a demonstra inutilul (ex: derivate de fachirism, consumul de droguri).Chiar şi exerciţiul sau încercarea continuă ori în salturi de “a muri lumii” sau de a “omorî patimile” le includ tot la omagierea vieţii, ba chiar la căutarea vieţii adevărate.

A căuta pe cale, a alege calea, drumul, direcţia.Căutarea vieţii adevărate …

Cînd EL a spus: “Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa” ne-a dăruit într-o singură Persoană acest exerciţiu.

Asupra morţii cred că poţi doar medita.Orice exerciţiu în acest sens este un parcurs unic, irepetabil şi definitiv, fără comentarii sau reluări de faze.Gîndul la moarte însă, pentru o minte matură, poate fi un exerciţiu de igienă mentală şi morală.Altfel, e o nucă tare pentru dinţi de lapte.

“Scleroză laterală amiotrofică” este boala cu care se luptă Stephen Hawking încă de la 21 ani şi numele unei morţi căreia i s-a sustras pînă acum, transformîndu-şi vieţuirea într-un reper important al lumii ştiinţifice.

 Întunericul este absenţa luminii, după cum frigul e absenţa căldurii.Pot gîndi moartea sufletească în acelaşi mod ca pe o lipsă a iubirii.

Cînd amicul Vlad mi-a tunat triumfător că Stephen Hawking a decretat (fireşte, cu autoritatea savantului) că dincolo de moarte e doar întuneric, că nu există rai sau viaţa de dincolo, am realizat cu respectul cuvenit unei minţi strălucite şi unui caracter de învingător, că … dinţii de lapte pot să rămînă încă mult timp.

Stephen Hawking: Teologia este inutilă. Universul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a luat naştere datorită legilor fizicii. Ştiinţa prezice că multe feluri de universuri vor fi create spontan, din nimic. E o chestiune de noroc din care facem şi noi parte.

Într-un mod cu totul păgîn am o întrebare pentru Vlad: Şi dacă există dincolo ?Iar apoi, dacă dincolo e şi lumină, Lumină care te va întreba doar atît: “Tu cine eşti?”

Despre datul cu părerea la români

Părerea lui Catalin:

Se pare că am prea mult timp liber la dispoziţie aşa că mă apuc şi mai scriu cîte ceva. Întîi, am răsfoit o parte din blogurile cititorilor tăi, reacţionari şi ei de altfel.Şi din blog în blog am ajuns … nicăieri.

Primele mele concluzii:

- aparent, sunt foarte mulţi oameni preocupaţi de direcţia şi de ce aflare în treabă se întîmplă prin ţara asta.Din păcate, toţi avem o problemă cu "reacţionarea". Nu ne facem auziţi, pe net suntem pe "mute"

- multe discuţii pleacă de la subiecte interesante şi sfîrşesc în gard.Să fie vorba de aceeaşi atitudine mioritică? Sau mai degrabă de una tangeţial-mioritică, aş numi-o eu, asimptotica la Mioriţa dar care este sumarizată cu " Să moară capra vecinului"...

- prin deducţie logică, sondajele de opinie astăzi ar arăta clar că lumea are probleme cromatice însă din păcate, rămîne cu ochelari de cal

Despre mine, e departe gîndul de a critica vreun blog.Pentru că în opinia mea ăsta e rolul blogului: să îţi dai cu părerea, liber şi să baţi cîmpii nederanjat.Însă în final, ar trebui să existe un mic deznodămînt al acestor afişări, atunci cînd evident discutăm de "durerile" noastre şi nu de plăcerile noastre.

Am descoperit o sumă de bloguri cu mari frămîntări interioare, probabil cu aceeaşi bază de disperare ca cea de la care ai plecat să reacţionezi.Problema este însă că dezlînarea e destul de serioasă şi plecînd de la nişte subiecte, gen " spital transformat în azil" ajungem la o teorie complet diferită, prin care atribuim brusc celor ce ne conduc şi ideea de strategizare a acţiunilor si ideea de avut idei, etc. Între timp, noi ca naţie suntem tot mai împrăştiaţi în gîndire şi trăiri.Nu mai înţelegem nimic, ştim că tot timpul, toate acţiunile sunt justificate cu " FMI zice, EU spune, " etc..Şi fără să crîcnim, îi dăm cu  "ce-ai cu noi, mă /pentru ce să-ti dăm vreun ban" ....Şi plătim. Cu vîrf şi îndesat.

Plecînd de la o idee corectă, cum mama zmeilor să faci azile din spitale de care e nevoie, sfîrşim în cometarii gen: " mie mi s-a şters blogu’". Adică tot năduful e stropit cu apă şi rămîne ceaţa. De aici chestia cu datul cu părerea.

Nu pot deloc să înţeleg în vreun fel către ce ne îndreptăm.Putem înjura cu toţii BOR. Sufletul nostru e în altă parte, nu sub sutanele celor ce încearcă prin orice mijloace să îşi găsească urme de apreciere...Dar nu putem cumva induce ideea că Dumnezeu eu BOR. E o gravă confuzie şi probabil că aici e şi o mică scînteie.Totuşi, cineva se mai şi roagă în ţara asta, fiindcă altfel, aşa cum ziceam, eram demult altceva, mai puţin personalizat...Evident, frumuseţea blogului este că te poţi răcori cum vrei. Să înjuri pe politicieni, pe preoţi, să îi pui pe toţi la un loc şi să faci o supă.Să te descarci doar mental pentru a-ţi face loc pentru urmatoarele probleme.Chestia e ca faptic, nu se întîmplă nimic.Nu ştiu dacă trebuie să ieşim în stradă.Sau să refuzăm să plătim (dacă putem).Dar ne / îmi lipseşte ideea cu pasul următor.

Şi toată spaima asta fiindcă democraţia în care ne murdărim este exact marea problemă pe care  o avem. Ai observat cît de impersonală este responsabilitatea: e rezultatul votului "democratic"....Nu e nici o „faţă” în acest loc.Şi vom continua să ne tot dăm cu părerea..

Pe Dominic Strauss Kahn l-au arestat pentru agresiune sexuală.Să fi contat şi România aici? Sau noi suntem de fapt meniul zilnic?

Un soi de deranj mintal

Cred că am identificat un soi de comportament deviat la români, o atitudine greşită (între altele):

            credem cu succes (şi ne comportăm ca atare), că sîntem SEPARAŢI de natură, de mediul înconjurător, că sîntem specia cea mai avansată, separată de orice alte specii vii şi cu puterea de a domina tot ce este in jurul nostru.

Cînd Dumnezeu ne-a dat voie să ne ridicăm pe propriile picioare, eram puţini, mici şi deloc inteligenţi.

Testul prostiei fundamentale a fost dat atunci cînd moşul nostru a ales să nu asculte Dumnezeu ci de femeie (înşelată, la rîndul ei) - ca principiu, nu ca formă biologică, socială, etc.

Cu toate acestea, ne-am înmulţit biologic, ne-am coagulat în grupuri din ce în ce mai mari şi într-un mod macabru (invidii, trădări, crime, războaie, minciuni, etc) ne-am bătut joc de orice şi de oricine.

Pe scurt, aşa văd eu relaţia dintre om, Dumnezeu şi cealaltă parte a Creaţiei.

Pe acest model al deranjului mental, în sînul colectivităţii umane apar unii care cred că se pot separa (şi reuşesc) şi că sînt nu numai diferiţi de restul (fapt normal altminteri) dar că această diferenţă se manifestă în sensul în care ei pot stăpîni, trăda, nimici, batjocori, etc pe ceilalţi.

Asta se întîmplă cu clica politicianistă şi culmea, are şi un argument puternic: democraţia le permite să fie astfel.

În democraţie poţi  

    - să fii demagog (obţii susţinerea maselor aiurite),

    - să înşeli (aici intervin cu succes avocaţii pe care eu vroiam să îi limităm ca număr şi implicare),

    - să parazitezi (în mod logic, munca e pentru ceilalţi, pt proşti),

    - să cîştigi ilegitim, indecent şi nefolositor de mult doar pentru că ai acest drept

    - să ai puterea (banului, poziţiei, expertizei, relaţiei nepotrivite, etc) şi să corupi cu ea devenind mai puternic şi tot aşa …

    - să spui orice ("libertatea" cuvîntului) şi să retractezi...

Dar chiar şi democraţia ar trebui să aibe limitele ei sănătoase.

Astfel, NU este permis unui împuţit de preşedinte (aşa îi place dumnealui să categorisească oamenii pe care îi conduce şi reprezintă, aşa îl descriu şi eu) să dirijeze servicii secrete plătite de cei care muncesc contra unora sau altora în interesul propriu.

Nu este permis unui oarecare preşedinte ANAF să numească şef al unei vămi un puşti, un neica nimeni, fără concurs, fără competenţe şi experienţă, doar pt că răspunde pozitiv la şpagă.

Nu este permis unui guvern să ia măsuri criminale (în sănătate, învăţămînt, siguranţă publică, pensii, etc) împotriva propriului popor redus la simple cifre, transformîndu-se astfel în sluga unui sistem  financiar corupt, pe care nu numai că nu îl interesează ca eu, român, să trăiesc bine, ci dimpotrivă, să ajung sclavul respectivului sistem.

Nu este permis să ridici impostura, mîrlănia, hoţia, minciuna, crima, trădarea, ameninţarea, la nivel de valori naţionale.

DAR mai ales, NE  ESTE  PERMIS nouă, tuturor celor care am ales să ne spetim muncind şi învăţînd după puterile fiecăruia, să trăim corect şi pînă la urmă româneşte, să le arătăm uşa acestor domni, să îl dăm afară pe retardul de Franks, să îi spunem acelui mizerabil să plece de la Cotroceni (marinarii nu sînt de vină pînă la urmă) şi chiar să ne alegem în cunoştinţă de cauză sistemul de guvernare şi organizare statală care se potriveşte românilor.Nici monarhia unei Germanii apuse, liberalismul iudeo-masonic sau comunismul verilor acestora şi nici pseudo-democraţia actuală NU sînt potrivite acestui neam rămas în urmă în multe privinţe dar care are dreptul legitim la a-şi conduce singur destinele.

Putem să cerem toate aceste lucruri prin petiţii, prin scrisori deschise, prin conferinţe publice şi direct în stradă - dar trebuie să o facem.Organizat sau spontan, în grupuri sau individual, trebuie.

            Mă gîndesc că poate copiii sau nepoţii mă vor întreba de ce n-am făcut-o...Ştie cineva vreun răspuns bun ?

Despre happy end, Mioriţa şi existenţa ca plagiat, cu Cătălin

Abia întors dintr-o evadare la căţărare şi rămas în urmă cu postările şi comentariile, am găsit aceste rînduri care măresc efortul meu de a ţine pasul cu propriul jurnal:
Mă tot gîndesc la temele abordate de tine în ultimele postări şi încerc să mă "liniştesc" vis-a-vis de percepţia Moriţei (dacă asta are vreun sens pentru atcineva în afară de noi).Nu aş vrea să fiu perceput doar ca „Gică-contra” sau nemulţumitul de serviciu, pentru că în final, totul devine subiectiv şi rămîne aşa.

O să pornesc de la un fapt aiurea, aparent: am văzut un film american, bineînţeles, poliţist, aşa cum îmi plăcea să văd cînd eram puştan. Evident, filmul cu happy end. Şi de aici am început să mă gîndesc de unde obsesia asta pentru „happy end” şi de unde aparenta resemnare atotştiutoare mioritică (de ce naibii folosim sintagma asta, în final?) – pt că ne defineşte (n.m.)

Americanii se pare că rămîn prin definiţie nişte încrezători. În sistemul lor, care e bun ori ba (chestie subiectivă). În mulţumirea generală.Ce văzusem eu era o chestie la modul: finalul fericit, hapy end-ul asta, e construit în aşa fel încît să fie îmbrăţişat şi acceptat de toţi. În final, nu mai există nemulţumiţi. Nu mai există indivizi care să spună : băi, mafiotul ăla săracu"..Nu, toţi spun: ce bine că a ieşit cum trebuie!

Paralela mea, puţin alambicată, mă întoarce evident către politica românească, sistemul nostru, a plagia prin existenţă şi ciobanul gînditor la bunul mers al universului românesc...

Presupunem că om avea vreodată „happy end” pe aceste plaiuri. El va rămîne totuşi „happy end”-ul lor. Va exista o sumă, mai mare sau mai mică, de excluşi, nu de nemulţumiţi. Suntem noi incapabili de mulţumire? NU. Suntem doar păţiţi, Suntem doar continuu, istoric vorbind, duşi cu zăhărelul, pînă ce zăhărelul ăsta devine pelin...Şi atunci începem şi noi improvizaţia : e „happy end” la mine acasă, în cartier...Cam atît.

De ce e plagiat să existi ? La modul general, nu cred că e. E doar o figură frumoasă de stil. Însă în româneşte, e un plagiat, într-adevar. Nu mai suntem creativi şi sîntem blocaţi la un anume moment al istoriei...Păi ce îţi rămîne într-o astfel de conjunctură?! Să te amăgeşti că vorbeşti cu o mioară năzdrăvană. Sau cu oricine altcineva, din afara lumii în care ne învîrtim. Să cugeţi. Să visezi . Să doineşti. Etc.

Nu e foarte legat ce spun, de data asta, fiindcă pe măsură ce scriu, mă cuprinde frustrarea contra căreia încercăm să reacţionăm.Dacă în filmul american şi viaţa lor ordinară, există măcar ipotetic o şansă să răzbată şi adevărul tău, la noi nici măcar în ideea de univers paralel nu încape să fie construită aşa.

Noi am închis subiectele "vis" şi "viitor" şi am rămas la grija zilnică a existenţei. Ne copiem zilele, una după alta, cu sufletul la gură. Şi problema, una dintre multele nediscutate şi nebănuite, va fi că vom înceta a mai exista fără să rămînă nimic în urma noastră. Este în final, un război tipic de cotropire, purtat tipic româneşte: pîrjolim totul înainte şi înapoi şi asta e – rezultatul este o sinucidere naţională, lipsită de sens sau măcar de onoarea unui seppuku (n.m.).

Nu vom putea şi nici nu ar trebui să închidem subiectul atitudinii mioritice –de acord, abordarea mea este doar un efort de dărîmare a unor mituri, după cum am anunţat în articolul de început şi de repunere a fiinţei naţionale în locul care i se cuvine (n.m.). Că ne reprezintă ori ba, nu ştiu sigur. Nu înseamnă că nu avem şi alte atitudini –corect !. NU avem walkyrii dar avem şi noi zmei şi zîne şi ursitoare - şi cîte sensuri mîntuitoare se regăsesc aici !(n.m.)

Dar probabil că Mioriţa a lovit pe cineva mai în suflet şi a rămas… – a rănit sufletul celor ce simt româneşte în mod simplu şi direct, fără teorii deşănţate sau „auto-critice” (n.m.). Însă e speculată starea asta "mioritică" prin politic, de exemplu şi atunci, aparent, trăim ca proştii, uitîndu-ne la glagoria lor, minunîndu-ne de cîte fac, de cît de pocit le duc mai departe....Însă NU reacţionăm – încă, din păcate (n.m.).

Aşteptăm „happy end”, probabil cu toţii în sufletele noastre.Problema va fi că avem doar o viaţă şi pentru actuala conjunctură nu e de ajuns.

Tu te amăgeşti cu frumuseţea tradiţiilor, a sărbătorilor noastre.Şi eu.Dar ei sunt, palpabil, direct în sufletele noastre – hai să nu îi mai lăsăm, nu e locul lor acolo, să reacţionăm (n.m.).Distrug, daca se poate mai mult, învăţămîntul românesc (fac copiii noştri o oră de istorie pe săptămînă, dar mult mai multă engleză).Distrug sănătatea - noi, eu , tu, plătim taxele la zi, nu le folosim (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar nici bunicii şi nici părinţii noştri nu o pot face.Atunci unde se duc banii?! Închiderea spitalelor nu va rezolva nimic altceva decît alte interese, de grup sau personale, nici într-un caz naţionale.

De 20 de ani, avem un subiect : autostrăzile...La noi nu se pot finaliza. Nu merge nici cu descîntece, nici cu blesteme... Nici cu nimic.Indiferent de partid. Ne dorim un „happy end”, dar ne alegem continuu doar cu intriga....

Cred că voi lăsa deoparte politica şi voi atinge Moldova. Şi apoi Ardealul. Două cuvinte : mîntuit şi copîrşeu.

Fără „happy end”, moşule.Altfel, nouă ne moare visul, iţi spun eu.

Despre pragul electoral, ură şi fiinţare la Cătălin

Înainte de a-mi strînge vorbele pt un răspuns, trebuie să notez în jurnal o nouă intervenţie a lui Cătălin în măsură să catalizeze dar şi să accelereze sensul acestor pagini:

"Agreez şi ader la comentariul lui George, vis a vis de pragul electoral.

Ce nu comentăm noi, deocamdată, este cum s-a ajuns la acest prag: dintr-un act de voinţă naţional, pur românesc sau dintr-un act de voinţă arbitrar, pur material, pur exterior nouă?

            Personal, sunt relativ puţin speriat de o eventuală "vamuire" a teritoriului actual.Fiindcă oricum, perfidia actualei conjunturi politice a ţării nu va ţine neapărat cont de graniţe, datorită situaţiei UE-NATO-Schengen. Şi atunci, ne întrebăm ( sau eu mă întreb) care e „şpilul”?! Păi, o să zicem noi, cineva mai vrea o funcţie. De preşedinte, de ambasador, ministru, etc. Corectă presupunere, o zice nenea Iancu. Dar după mine, rezultatul e destul de minor, fiindcă implică şi responsabilităţi, chiar de faţadă fiind.

Concluzia mea este alta şi e mai dureroasă : toată chestia e o treaba de ură....Definitivă şi irevocabilă.

Există antecedente care mă fac să cred asta (vezi amestecul din Slovacia, Cehia, Serbia, etc). Suntem urîţi din toate adîncurile istoriei. Om fi făcut şi greşeli. Om fi refuzat să ne pliem… Om fi contra unor interese materiale. Însă ura pe care o percep eu este cumva paradoxală şi în afara acelei discriminări „pozitive”. E o ură care e gata de un pact cu diavolul pentru succes.

Pragul electoral este un paravan, o petardă tipică. În orice moment din zi şi din noapte, atîta timp cît Parlamentul este românesc, se poate schimba, prin coalizare, acest nenorocit de prag....

Şi acuma, revenind la " a exista". Pentru domnii menţionaţi de tine, în speţă doar doi, dar mai există şi acel Kelemen care a aflat din presă că se vindeau manuscrisele lui Cioran şi totalmente aposteriori, ura este maladivă. Ei ne urăsc pe noi românii din toată fiinţa lor, fiindcă au fost crescuţi ca nişte cîini, pentru înrăire. La umbra diafanului "domn" Marko, a apărut această tînără generaţie de tipi care sunt doar îndoctrinaţi şi cu creierele spălate.

A exista nu e compatibil cu ceea ce respiră dînşii.Evident, au avut un partener de contract, care e portocaliu. Au avut şi un contra-partener totalmente inexistent: opoziţia...

Consecinţele sunt de neanticipat: oare durerea că am putea intra cu paşaportul în dinţi în Tîrgu Mureş e mai mare decît genocidul practicat pe sufletul românesc? Cioran o făcea pe grozavul, însă frumos şi cumva copilăreşte. El brava cu ideea de sinucidere şi cu ideea de vorbire...Era însă în căutarea absolutului acestei naţii, dintr-o mare dragoste, aş crede eu.A exista azi, aici, în România asta, nu e un plagiat. Ar fi frumos. E o încercare, pe toate planurile.

Eu aş vrea să las resentimentele deoparte faţă de maghiarii din România. În final, ei se cred în suferinţă aici, dar nu au fost niciodată. Dar nu prea pot să rămîn chiar indifent, apatrid şi apartinic atunci cînd mă lovesc de o ură fără înţeles.

Probabil ca, prin prisma transcendentului, trebuie să luăm astea ca pe nişte încercări pe care le trecem de milenii, ca neam. Însă nu ştiu de ce, parcă azi mai mult ca niciodată, se arată a fi aproape un final trist şi inexplicabil: un premier ardelean contribuie din plin la finalitatea acţiunilor iredentiste.

Dumnezeu nu ne mai asculta rugile… Ale noastre, ale mirenilor. Probabil că prin mînăstiri undeva, mai sunt calugări rupţi de realitatea asta zilnică şi ancoraţi în realitatea destinului istoric, care se roagă pentru România. Altfel, nu înţeleg cum de mai suntem încă, plagiindu-ne existenţa...Plagiatul însă e de proastă inspiraţie, de data asta.

NU cred că mai avem pîrghii să mai judecăm pe cineva. Sunt în tonul cu care încercam să explic Mioriţa, ca şi atitudine. Practic, suntem consumaţi, fără un pămînt sub picioarele noastre. Ni se serveşte zilnic o supă de "personalităţi" şi acte de tot felul care au rolul de a ne obişnui cu ce e mai rău...Suntem o ţară practic consumată, prin marea îndatorare produsă de meşterii care ne conduc...

Aşa că "a exista" în lumea românilor e foarte greu de explicat şi de trăit, pur şi simplu.Ne purtăm crucea, între două sesiuni de vot şi pe urmă auzim tot felul de aberaţii, suportăm tot felul de legi DAR NU  REACTIONăM, cumva mioritic, gîndindu-ne la alte chestiuni, poate într-adevăr să nu ne întristăm mamele.Dar în final, în ceruri, acolo, ne vom întîlni şi vom fi ruşinaţi, din toate motivele posibile.Singura noastră variantă este să ieşim pe străzi, de nebuni, trecînd sau nu Carpaţii, dar băgînd spaima în oasele acestor nelegiuiţi.

Ne rămîne de discutat subiectul Moldova şi o să vezi că tragedia e enormă."

           E o oarecare linişte în micul spaţiu dintre urechile mele...
Sînt în rîndurile de mai sus atît de multe şi serioase motive de reacţiune, încît îi sfătuiesc pe "ascultătorii" mei, neinvitaţi dar plătiţi din bani publici, să-şi ia notiţe, pentru că va veni o vreme cînd ei vor fi cei ascultaţi.