Lungul drum catre Mioriţa

            Se colindă pe tărîmurile astea şi la Naşterea şi la Învierea Domnului.

Ce este colindul la români?

Nu ştiu prea bine cum e la alţii (bădiţa Ion : „nu ştiu alţii cum sînt ...”) dar la noi colinda e prilej de a duce vestea bună aproapelui, oricine ar fi acesta.

Se începe cu rudele, vecinii, prietenii ...

Nu doar cînţi şi te fericeşti că e sărbătoare, ci mai ales, duci vestea, pui suflet şi mărturiseşti.Tragi şi o brazdă apoi în ograda aceluiaşi aproape şi mai încolo revii să sameni o mînă de grîu (nu porumb, nu altceva) – ca şi în grădina acelui aproape, desţelenită şi cu efortul tău de colindător încercat de vreme, să răsară Pîinea, în vremea ce va să vie.

Ce frumos se spune pe la noi: „va să vie!” ; folosim pentru acest viitor plin de speranţă (speranţa Învierii, cred eu) acea formă a verbului fiinţării care se confundă cu locul şi cu planta din al cărui, cărei rod ne bucurăm de vin şi, dacă avem dezlegare, de sîngele lui Hristos.

Pîinea şi Vinul, adică Hristosul şi într-un sens imediat şi mai larg, Sf Treime, Maica Domnului şi toţi sfinţii sînt povestiţi în colinde.

Spunea cineva, desigur învechit şi înţelept, (un sfînt moldovan pentru mine) că dacă noi, românii, am pierde într-o neagră zi toate scripturile, am fi încă mîntuiţi, căci avem colindele noastre.

            Mă opresc o ţîră şi mă gîndesc că nu e felul nostru să ridicăm catedrale ale unei civilizaţii scolastice, ci mai degrabă să păşim pe drumul care ne poartă de la naştere către Înviere, într-un mod umil, deloc fastuos.Şi dacă în lumea seculară de azi, asta înseamnă că vom pieri, probabil că am şi început această pieire.

Şi ce sînt dară colindătorii ? Rudele, prietenii, vecinii buni care îţi încălzesc sufletul cu mărturisirile lor şi prin asta devin ucenici ai mucenicilor şi mai departe ai Mîntuitorului.

Pe la noi, colindătorii, nu doar cîntă, ci se ostenesc pe drum şi prin vreme, te cheamă în comuniune creştină, se jertfesc, se roagă, mărturisesc - şi toate astea ca şi cum nu le-ar face.Uneori se tînguie de mila Pruncului smerit şi a Maicii lipsite de cele trebuitoare sau de patimile Lui ori de durerea Aceleia prin sufletul căreia a trecut sabia.Dar întotdeauna, există o bucurie, o speranţă şi o alinare.

Ce fac aceşti colindători între Naştere şi Înviere ?

Uneori doinesc, alteori povestesc în balade.

„Unu’i Moldovean,

Unu’i Ungurean

Şi unu’i Vrincean ...”

Unii cred că ştiu prea multe deja despre această baladă, alţii iau în derîdere sau batjocoresc spiritul mioritic, alţii îl plasează în centrul universului...

Eu încă fac eforturi mari să îl înţeleg.

Unu’i Moldovean ... Înainte de toate e curios cum tot poporul e de acord cu acest raport de forţe.Întotdeauna, oriunde şi oricînd e cîntată această baladă, moldoveanul – şi nu bănăţeanul, ardeleanul, olteanul sau dobrogeanul – e singur contra altora doi.

Rămîne „învingătorilor” să facă haz ba de slăbiciunea moldoveanului, ba de „relaţia” lui neînţeleasă cu mioara, ba de atitudinea sa de fraier ...

Moldoveanul însă e mai bogat (are oi mai multe), mai înstărit (nu doar suma de oi, ci mîndre şi cornute), mai bine apărat (cîini bărbaţi, cai învăţaţi).

Potrivit înţelesurilor acelor vremuri, valabile şi astăzi, un astfel de personaj e cu siguranţă superior, puternic, învăţat, înţelept.

Are toate atuurile unui lider, a unui om greu de învins în luptă dreaptă şi încă e nevoie de mai mulţi.

Mai are însă ceva ce dă bătaie de cap ne-românilor: o înţelegere a lumii şi o părtăşie cu Universul care nu dă socoteală laşităţii, trădării şi micimii.

Mă opresc la prima treaptă să-mi trag răsuflarea, pentru că o nouă provocare mi se deschide în faţă: ce şi cine e Moldova ?