Am pornit urcuşul către plaiul mioritic aruncînd o primă ancoră între colinde şi colindători, nu întămplător, ci pe de o parte pentru că cea mai importantă formă a cîntului celor trei păcurari în vestul ţării este colindul (Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş) iar pe de altă parte, pentru că prin colindele lui, neamul românesc îşi arată o parte a unicităţii sale.
Nu pot uita faptul că multe din colindele noastre îşi au originea în preistoria traco-dacică, anumite elemente „păgîne” dar şi sincretismul lor (vers, ritm, muzică, dans) păstrîndu-se încă în forme atenuate sau transfigurate de creştinism.
Un element major în încercarea mea de înţelegere este tocmai credinţa creştin-ortodoxă care s-a confundat în trecerea timpului cu naţionalitatea acestui popor.
Pe de o parte avem aşadar caracterul unic al dacilor netemători de moarte, căutători ai vieţii de dincolo iar pe de alta, mesajul mesianic al Mîntuitorului care nu se opune morţii pe cruce, nu din laşitate sau resemnare străin-omenească, ci tocmai din dragoste de viaţă, dar nu una oarecare, ci acea Viaţă, veşnică, fără de păcat.
Oarecare ar fi fost şi destinul acestei balade-colind şi oarecare ar fi fost şi eroul moldovan dacă ar fi pus mîna voiniceşte pe bardă şi ar fi purtat o luptă legitimă, despre desfăşurarea sau deznodămîntul căreia cîntarea nu spune nimic.
În mintea mea însă, colindătorii şi rapsozii populari au avut în suflet o altă atitudine şi un alt scop.Astfel, intriga celor doi complotişti becisnici, veri primari, uneori îndreptăţiţi în purtări de anumite ritualuri iniţiatice potenţate de clivajul mare-mic, rudenie-străin, este doar un pretext.Pe acest pretext se repune în drepturi viaţa corectă, îmbunătăţită, în care toate par a fi la locul lor: supunerea naturii create faţă de principiul creator (chipul dumnezeiesc în om), biserica (crăiasa), dragostea de turmă dar şi de conducătorul-păstor, iubirea dintre fiu şi mamă, moartea firească ce nu opreşte continuitatea lumii pastorale, moartea păcatului (steaua căzătoare)…
Lipsa finalului care face din balada-colind o creaţie atipcă, unică, m-a descurajat multă vreme.Acum însă, găsesc în acest lucru nu doar explicaţia savantă a exegeţilor ce propun o rămăşiţă a unei epopei pastorale, posibil etno-genetice, ci mai ales o provocare către veşnicie.
Într-o oarecare măsură, mai mică sau mai mare, aceeaşi deschidere către o trecere izbăvitoare în neuitare si veşnicia de „dincolo”, se regăseşte măcar în două din celelalte trei mituri fundamentale ale culturii româneşti: Traian şi Dochia şi Meşterul Manole.
Mai mult, nici Dochia (fiica lui Decebal aici) şi nici Manole nu par nişte resemnaţi, nişte învinşi ai sorţii, ci fiecare găseşte luptînd, o rezolvare proprie, chiar dacă greu de înţeles pentru mulţi.Dacă meşterul jertfeşte ce are mai drag pentru lucrul mîinilor sale, fiica dacului primeşte ajutor de la Maica Domnului, nicăieri altundeva decît în muntele sfînt al Moldovei, Ceahlău, preferînd veşnicia stanei de piatră decît statutul de metresă a învingătorului (cum încearcă mulţi de atîta amar de vreme să ne convingă referitor la „naşterea” românilor).
Departe de înţelesuri (voi aborda frontal mai tîrziu pseudo-fatalismul aşa-zis românesc), dar mai aproape un pic de rostul moldoveanului, mă opresc să-mi trag suflarea.
Chiar ea, VEŞNICIA, este esenţa Mioriţei. Veşnicia lui ca om aparţinând unui Neam. El, ciobanul, moldoveanul, nu pleacă decât din viaţă. Rămâne AICI, aice pe-aproape/ în strunga de oi/să fiu tot cu voi. Şi asta e aproape tot ce contează pentru el. Mai are o singură dorinţă , aceea ca mama să nu afle că a fost ucis, ci doar că a plecat dincolo. Pentru că el, spre deosebire de ceilalţi doi, se află pe calea sa. Este calea lui şi a neamului lui. Poate că dacă noi, cei de azi, am fi rămas pe aceeaşi cale, am fi înteles trăirile baciului moldovean fără prea mari eforturi... poate...
RăspundețiȘtergere