29 aprilie, gînduri de la Cătălin

"Cumva, o sa încerc să fac referire la ultimele tale două postări, legate de Mioriţa şi Moldova şi începuturile acestui neam.

Mai degrabă, azi sunt în dispoziţie de Cioran decît de baci moldovean, în sensul că acceptul tacit şi fără luptă al complotului, este o dovadă de alienare, decadenţă şi orice altfel de stare conexă.

Eu nu o să intru în detaliile de "înţelegere-justficare" a unei atitudini. Am vaga senzaţie că, istoric vorbind, noi jucăm întodeauna contra arbitrului. Dar dacă nu e aşa? Ţi-ai pus vreodată întrebarea asta? Dacă într-adevar ciobanul nostru este pur şi simplu dus cu pluta şi îl doare la bască. De complot, de tăieri de salariu, de pensie, de copii, de învăţămînt? Dacă meşterul nostru Manole este în final un cinic zidar care, fie vrea să îşi termine programul la cinci, fie se gîndeşte cum să îşi bea ţuică în linişte şi concluzionează că liantul, scăparea sa de griji este Ana?

Mă tentează azi cinismul lui Cioran, probabil uitîndu-mă la starea noastră, generală. Mai au sens justificările de atitudine? Puţin probabil.

Sunt de acord că în final, ciobanul moldovean nu neapărat este resemnat.Şi asta pentru că de fapt, aşa cum ziceai, Mioriţa nu are finalitate. Nu ştim dacă s-a întîmplat ceva în final. Am trecut în revistă prin recitire, originile, simbolurile sacre şi conexiunea noastră cu sacrul. O anume atitudine, de acord, însă generată, iarăşi de acord, de o înţelegere să zicem superioară a conexiunilor cu transcendentul...Însă ne mai putem mîndri azi cu asta?

Tu eşti pe o foaie a reacţiunii.Mioriţa este şi o reacţiune.Ca şi restul de trăiri.Însă e momentul să vedem dacă mai are sens.Totul e disipat, mosule…

Am văzut ieri, un spot, la ştiri, undeva într-un oraş, o vizită a doamnei cu vuittoane. La care vizită a reacţionat un singur cetăţean.Care a fost ridicat, amendat, ciufulit , etc.Restul, încă mai pregătesc mici şi cozonaci.E mioritică chestia? Este, moşule.În sensul de fără finalitate.

Noi tot căutăm justificări, nu ştiu de ce. Ne tot căutam originile, încercînd fie să ne trezim, fie să ne regăsim.Dar cine să o mai facă? Această stare, statistic vorbind ( aici urmează o discuţie) este de 40 % analfabetism.În 90 eram probabil 100 % literaţi.Şi tu vrei decodarea Mioriţei.

O sa ne oprim la Moldova.Cîndva.Dar nu te amăgi, singura manifestare va trebui să rămînă reacţiunea.Refuzul.

De la o conectare directă cu zeii, cu transcendentul, am ajuns conectaţi la nimicuri.Credinţa noastră ne-a unit, e adevărat.Însă nu o face astazi.

Mîndria de a fi român este azi o spaimă şi o povară în acelaşi timp.Pentru reacţionari.Restul, se uită la talentele ascunse şi nedescoperite şi aleg rap în loc de opereta...Corectă decizie.

Eu nu pot să spun că îmi e silă de acest popor.Asta e o afirmaţie prezidenţială aşa că sunt mult sub bănuieli. Însă sunt debusolat.Din nou, de democraţie.

Hai să te ocupi mai bine de credinţă.Care zic eu ca e punctul nostru de plecare, pînă la urmă. Şi de mîntuire.

Nu am o dispoziţie grozavă să fac comentarii bune, pozitive.Ideea este să rămînem la reacţiune.Una a timpurilor noastre, nu a celor trecute.

Tu ce zici?"

Desţeleniri

            Am pornit urcuşul către plaiul mioritic aruncînd o primă ancoră între colinde şi colindători, nu întămplător, ci pe de o parte pentru că cea mai importantă formă a cîntului celor trei păcurari în vestul ţării este colindul (Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş) iar pe de altă parte, pentru că prin colindele lui, neamul românesc îşi arată o parte a unicităţii sale.

            Nu pot uita faptul că multe din colindele noastre îşi au originea în preistoria traco-dacică, anumite elemente „păgîne” dar şi sincretismul lor (vers, ritm, muzică, dans) păstrîndu-se încă în forme atenuate sau transfigurate de creştinism.

            Un element major în încercarea mea de înţelegere este tocmai credinţa creştin-ortodoxă care s-a confundat în trecerea timpului cu naţionalitatea acestui popor.

            Pe de o parte avem aşadar caracterul unic al dacilor netemători de moarte, căutători ai vieţii de dincolo iar pe de alta, mesajul mesianic al Mîntuitorului care nu se opune morţii pe cruce, nu din laşitate sau resemnare străin-omenească, ci tocmai din dragoste de viaţă, dar nu una oarecare, ci acea Viaţă, veşnică, fără de păcat.

            Oarecare ar fi fost şi destinul acestei balade-colind şi oarecare ar fi fost şi eroul moldovan dacă ar fi pus mîna voiniceşte pe bardă şi ar fi purtat o luptă legitimă, despre desfăşurarea sau deznodămîntul căreia cîntarea nu spune nimic.

            În mintea mea însă, colindătorii şi rapsozii populari au avut în suflet o altă atitudine şi un alt scop.Astfel, intriga celor doi complotişti becisnici, veri primari, uneori îndreptăţiţi în purtări de anumite ritualuri iniţiatice potenţate de clivajul mare-mic, rudenie-străin, este doar un pretext.Pe acest pretext se repune în drepturi viaţa corectă, îmbunătăţită, în care toate par a fi la locul lor: supunerea naturii create faţă de principiul creator (chipul dumnezeiesc în om), biserica (crăiasa), dragostea de turmă dar şi de conducătorul-păstor, iubirea dintre fiu şi mamă, moartea firească ce nu opreşte continuitatea lumii pastorale, moartea păcatului (steaua căzătoare)…

            Lipsa finalului care face din balada-colind o creaţie atipcă, unică, m-a descurajat multă vreme.Acum însă, găsesc în acest lucru nu doar explicaţia savantă a exegeţilor ce propun o rămăşiţă a unei epopei pastorale, posibil etno-genetice, ci mai ales o provocare către veşnicie.

            Într-o oarecare măsură, mai mică sau mai mare, aceeaşi deschidere către o trecere izbăvitoare în neuitare si veşnicia de „dincolo”, se regăseşte măcar în două din celelalte trei mituri fundamentale ale culturii româneşti: Traian şi Dochia şi Meşterul Manole.

            Mai mult, nici Dochia (fiica lui Decebal aici) şi nici Manole nu par nişte resemnaţi, nişte învinşi ai sorţii, ci fiecare găseşte luptînd, o rezolvare proprie, chiar dacă greu de înţeles pentru mulţi.Dacă meşterul jertfeşte ce are mai drag pentru lucrul mîinilor sale, fiica dacului primeşte ajutor de la Maica Domnului, nicăieri altundeva decît în muntele sfînt al Moldovei, Ceahlău, preferînd veşnicia stanei de piatră decît statutul de metresă a învingătorului (cum încearcă mulţi de atîta amar de vreme să ne convingă referitor la „naşterea” românilor).

            Departe de înţelesuri (voi aborda frontal mai tîrziu pseudo-fatalismul aşa-zis românesc), dar mai aproape un pic de rostul moldoveanului, mă opresc să-mi trag suflarea.

Lungul drum catre Mioriţa

            Se colindă pe tărîmurile astea şi la Naşterea şi la Învierea Domnului.

Ce este colindul la români?

Nu ştiu prea bine cum e la alţii (bădiţa Ion : „nu ştiu alţii cum sînt ...”) dar la noi colinda e prilej de a duce vestea bună aproapelui, oricine ar fi acesta.

Se începe cu rudele, vecinii, prietenii ...

Nu doar cînţi şi te fericeşti că e sărbătoare, ci mai ales, duci vestea, pui suflet şi mărturiseşti.Tragi şi o brazdă apoi în ograda aceluiaşi aproape şi mai încolo revii să sameni o mînă de grîu (nu porumb, nu altceva) – ca şi în grădina acelui aproape, desţelenită şi cu efortul tău de colindător încercat de vreme, să răsară Pîinea, în vremea ce va să vie.

Ce frumos se spune pe la noi: „va să vie!” ; folosim pentru acest viitor plin de speranţă (speranţa Învierii, cred eu) acea formă a verbului fiinţării care se confundă cu locul şi cu planta din al cărui, cărei rod ne bucurăm de vin şi, dacă avem dezlegare, de sîngele lui Hristos.

Pîinea şi Vinul, adică Hristosul şi într-un sens imediat şi mai larg, Sf Treime, Maica Domnului şi toţi sfinţii sînt povestiţi în colinde.

Spunea cineva, desigur învechit şi înţelept, (un sfînt moldovan pentru mine) că dacă noi, românii, am pierde într-o neagră zi toate scripturile, am fi încă mîntuiţi, căci avem colindele noastre.

            Mă opresc o ţîră şi mă gîndesc că nu e felul nostru să ridicăm catedrale ale unei civilizaţii scolastice, ci mai degrabă să păşim pe drumul care ne poartă de la naştere către Înviere, într-un mod umil, deloc fastuos.Şi dacă în lumea seculară de azi, asta înseamnă că vom pieri, probabil că am şi început această pieire.

Şi ce sînt dară colindătorii ? Rudele, prietenii, vecinii buni care îţi încălzesc sufletul cu mărturisirile lor şi prin asta devin ucenici ai mucenicilor şi mai departe ai Mîntuitorului.

Pe la noi, colindătorii, nu doar cîntă, ci se ostenesc pe drum şi prin vreme, te cheamă în comuniune creştină, se jertfesc, se roagă, mărturisesc - şi toate astea ca şi cum nu le-ar face.Uneori se tînguie de mila Pruncului smerit şi a Maicii lipsite de cele trebuitoare sau de patimile Lui ori de durerea Aceleia prin sufletul căreia a trecut sabia.Dar întotdeauna, există o bucurie, o speranţă şi o alinare.

Ce fac aceşti colindători între Naştere şi Înviere ?

Uneori doinesc, alteori povestesc în balade.

„Unu’i Moldovean,

Unu’i Ungurean

Şi unu’i Vrincean ...”

Unii cred că ştiu prea multe deja despre această baladă, alţii iau în derîdere sau batjocoresc spiritul mioritic, alţii îl plasează în centrul universului...

Eu încă fac eforturi mari să îl înţeleg.

Unu’i Moldovean ... Înainte de toate e curios cum tot poporul e de acord cu acest raport de forţe.Întotdeauna, oriunde şi oricînd e cîntată această baladă, moldoveanul – şi nu bănăţeanul, ardeleanul, olteanul sau dobrogeanul – e singur contra altora doi.

Rămîne „învingătorilor” să facă haz ba de slăbiciunea moldoveanului, ba de „relaţia” lui neînţeleasă cu mioara, ba de atitudinea sa de fraier ...

Moldoveanul însă e mai bogat (are oi mai multe), mai înstărit (nu doar suma de oi, ci mîndre şi cornute), mai bine apărat (cîini bărbaţi, cai învăţaţi).

Potrivit înţelesurilor acelor vremuri, valabile şi astăzi, un astfel de personaj e cu siguranţă superior, puternic, învăţat, înţelept.

Are toate atuurile unui lider, a unui om greu de învins în luptă dreaptă şi încă e nevoie de mai mulţi.

Mai are însă ceva ce dă bătaie de cap ne-românilor: o înţelegere a lumii şi o părtăşie cu Universul care nu dă socoteală laşităţii, trădării şi micimii.

Mă opresc la prima treaptă să-mi trag răsuflarea, pentru că o nouă provocare mi se deschide în faţă: ce şi cine e Moldova ?

A exista e un plagiat (Emil Cioran, „Sfîrtecare”)

A exista oricum, la grămadă, cupid, jalnic, temător, certăreţ sau a fi o persoană fiinţînd în mod demn, liber, minunat ?

„A fi” este un proiect personal şi personalizat şi nu are neapărat legatura cu a trăi, cu aderarea disperată la vieţuire.

Desfăşurarea acestor proiecte unice, irepetabile, aduce în mintea mea limitată, imaginea unui Creator, pe de o parte uimit cu bună pre-ştiinţă de comportamentul şi exprimarea fiecărui om ca persoană unică, pe de altă parte îndrăgind această comunitate de persoane.

Fireşte, există un echilibru între acceptabil şi opusul său, însă acest echilibru se află într-un cu totul alt loc decît l-aş înţelege eu.Spre exemplu, cînd patriarhul Avraam solicita clemenţă pentru lumea răvăşită de păcate, îndrăzneala lui de om al lui Dumnezeu îl poartă într-un soi de negociere aproape disperată dar total dezinteresată (la urma urmei, cetăţenii Sodomei şi Gomorei nu-i erau nici măcar apropiaţi în marea lor majoritate): Creatorul acceptă aparent acest tîrg în care ar fi de acord să salveze lumea pentru doar cîţiva drepţi.

Cine altcineva legitimează şi face posibil (aprobă, „sponsorizează”, furnizează resurse) fiecare „a fi” în parte, dacă nu însuşi Dumnezeu ?

Şi cum e posibil ca un grup de ignoranţi şi tembeli să hotărască cine moare şi cine nu, cine are acces şi cine nu la mediul sanitar ?Simplu, pentru că fiecare din cei care tac în colţişorul lor crede că NU lui i se pregăteşte această crimă, că NU el este actorul acestei drame.

Domnul Lăzărescu a murit într-un mod vinovat, iar vina sare de pe umerii celor care au instituţionalizat un sistem criminal pe ai tuturor celor care s-au mulţumit să vadă în acest „caz” cel mult expresia artistică a muncii unui inspirat creator român în ale cinematografiei sau pur şi simplu un  „scrie despre unu’ n ziar c-a murit pe stradă”

„Să-şi dea demisia !”…

E o tîmpenie, aceşti oameni trebuiesc judecaţi public şi pedepsiţi exemplar.Criminalii nu trebuie demişi, ci traşi la răspundere.

Sănătatea, siguranţa şi cultura unui neam nu sînt pretexte pentru experienţele unor corijenţi eterni în materie de românism.Numitul Cseke Atilla, spre deosebire de Csibi Barna, are şi puterea şi investitura şi oportunitatea de a face crime împotriva acestui popor, nu doar de a spînzura păpuşi.

Dacă ne vom petrece clipele vieţuind ca nişte cópii penibile ale modelului de sclav economic doar pentru că ne închipuim că nu noi vom muri sau suferi primii, nu îl vom susţine pe bătrînul Avraam în încercarea total dezinteresată de a-şi salva semenii.Dacă nu dăm doi bani pe fiinţare, pe a trăi demn, liber şi în respect pentru celelalte creaţii, atunci merităm nu doar boci şi udre şi băseşti şi antoneşti şi ilieşti, ci să ne ştergem cu totul din istorie.

Ortodoxie şi românism - nedumeriri

O anume temă de dezbatere cu pretenţia de campanie, apărută la Radio Trinitas, mi-a atras atenţia : "De ce suntem ortodocşi ?".
Simpla afirmare a problematicii românismului (referiri în discursurile radio la meditaţia Pr Stăniloaie "Ortodoxie şi românism")e o reînviere a discursului naţionalist, tema pe care mai marii noştri se sfiesc să o abordeze pentru că nu e european, îi deranjăm pe unguri, ţigani sau evrei şi oricum, nu e momentul.
Momentul să vorbim în termeni naţionalişti despre noi ca popor este tot timpul, de la Eminescu încoace.


Iată ce cred eu:

     Cred că sîntem (nu sUntem) ortodocşi, NU pentru că aşa ne spune vlădica, pentru că aşa arată sondajele sau pentru că ne place să ne autoflatăm separîndu-ne cu trufie de "alţii", ci pentru că:

- ortodocşi sînt sfinţii martiri din lagărele şi închisorile comuniste, precum şi soldaţii care s-au jertfit pentru ţară

- ortodocşi sînt Eminescu şi Blaga şi cei care au înţeles şi apărat faptul că românul este şi ortodox

- ortodocşi sînt Sfinţii Brîncoveni şi Sfetnicul Ianache, Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare, Sfîntul Voievod Neagoe Basarab ...

- ortodocşi sînt sfinţii acestui neam al cărui şir uriaş încă nu este suficient cunoscut

- ortodocşi sînt Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip din ceata ortodoxă, (cum altfel?) a sfinţilor apostoli

- ortodox este chiar Adevărul în persoana Mîntuitorului Iisus Hristos care crede şi se încrede drept şi cu dreptate, total şi al cărui model, arhetip, s-a transmis nouă pînă astăzi prin sfinţii şi prietenii lui, cunoscuţi sau necunoscuţi nouă ...

NU sîntem ortodocşi pentru că :

- nu ne pasă, nu mai simţim, dar judecăm

- nu ne jertfim, dar cerem şi avem aşteptări

- nu ascultăm, dar vorbim mult şi prost (chiar dacă uneori teologhisim sofisticat ca de la înălţimea catedrelor)

- nu avem răbdare, dar acţionăm haotic, impulsiv şi fără grijă

- ne-am împărţit în mii de grupuri, dar ne prefacem că sîntem uniţi

- ne-am pierdut măsura, dar ne poziţionăm în centrul universului

- clădim ziduri şi dărîmăm suflete

- ....

 
  Ne miruim, ne "iertăm păcatele" unii altora, mirosim frumos şi avem pretenţia că dreptatea şi drepturile sînt ale noastre şi călcăm totul în picioare pentru a ni le "apăra" şi justifica ...

  Ortodocşii sînt liberi; acest popor român de astăzi este robul păcatelor şi al voinţelor străine de acest neam.

  Ortodocşii sînt nobili, jertfind total, cu toată inima, fără să aştepte recompense; poporul acesta stă azi cu mîna întinsă şi se azmute pe 1 litru de ulei şi 1 kg de zahăr în ziua în care un alt popor îşi continuă viaţa în DEMNITATE, după ce un cutremur, un tsunami şi un dezastru nuclear l-au lovit fără milă.

  Ortodocşii nu au nevoie de ajutorul sau aprobarea altor credinţe şi neamuri pentru a-şi duce viaţa în Hristos; noi facem plecăciuni şi metanii în faţa străinilor de ortodoxie şi pupăm mîna unor voinţe "europene" sau de aiurea ca să ne tîrîm umbra pe acest pămînt.

  Ortodocşii au puterea de a îndura aici toate ale lumii; noi nu înduram Adevărul şi ne autoîndreptăţim, sîntem teologi desăvîrşiţi cînd ne justificăm faptele, de parcă viaţa noastră lumească chiar ar conta în iconomia acestei lumi...

  Ortodocşii MĂRTURISESC  ADEVĂRUL deschis, dar noi ne ascundem în tăceri vinovate, bîrfe josnice sau şoapte pe la colţuri

  Ortodocşi români mai sînt încă, dar nu destui.

Şi peste toate acestea, cifrele: 80-85% dintre românii de azi sînt sau se pretind a fi ortodocşi.

Nedumeririle mele:

  Chiar credeţi că acest popor, redus la o ... populaţie, o aritmetică electorală, MAI este ortodox ?

  Chiar credeţi că teologia înaltă şi predată sofisticat în institutele de profil justifică din capul locului această teoremă-teorie (propoziţie cu valoare de adevăr, demonstrabilă) a ortodoxiei ACESTUI popor ?