Omagiu unui prieten

Au trecut 3 ani lungi de tăcere. Reiau exercițiul de-a scrisul într-un moment de cumpănă.

 

Pe 22 iulie, s-a oprit brusc și a adormit.

Cu simplitate, cu discreție, fără să deranjeze, fără să anunțe, fără să suspine.

Pe 25 octombrie ar fi împlinit 70 ani, dar e posibil să fi obosit să-i împlinească. Prea devreme pentru noi toți, s-a așezat după o viață trăită în picioare, cu gînduri și griji doar pentru alții: părinții, socrul imobilizat la pat, soțul bolnav și săvîrșit de tînăr, cei doi copii, rude, prieteni, primul nepot, al doilea, Miki, apoi Mara, ...

A trăit o văduvie curată, pășind în vîrful picioarelor, fără să deranjeze, fără să se plîngă, cu un surîs mai degrabă decît zîmbind, mereu cu grijă și cu dragoste.

Cînd am închis telefonul, am gîndit doar că am pierdut un prieten.Unul special, inimitabil.

...Zîmbea oarecum în liniște, parcă stînjenită ușor de lacrimile din jur. Erau acolo flori și de departe pentru mama Gheorghe, erau oameni și de aproape.

Joi eram risipiți sub nori, mai toți făcînd cele ale Martei. Lacrimile din cer s-au prăvălit deodată și ne-au strîns în jurul ei așa, în tăcere, pentru un ultim moment împreună. Atunci s-a săvîrșit rugăciunea.

Cristina vorbește puțin. Întîi tatăl, apoi Petruț, acum e orfană...

Odihnește-te în pace și roagă-te pentru noi ceilalți, mamă Elena . Pînă ne vom întîlni, rămas bun.

Ce este de făcut cînd nu mai e nimic de făcut ? (Constantin Noica)

             Metoda clasică de abordare a unei probleme este să mă întreb ce este de făcut.Şi brusc încep să curgă modelele de bună practică, răspunsuri pragmatice, tehnice, filosofice.Fac apel la metode cognitive, intuitive, gîndire laterală, etc.Măsor, analizez, întreb, cercetez, documentez.

            Iar răspunsul sau soluţia într-o problemă destul de gravă, aşa cum este starea naţiunii române în contextul actual, poate să se lase aşteptat/ă  din perspectiva acţiunilor.

            Mă întreb însă astăzi din perspectiva non-acţiunilor : Ce NU ar trebui făcut sau ce nu ar mai trebui  făcut ?

            Uneori soluţia  (sau începutul corectiv) e mai aproape din direcţia în care faci bine dacă pur şi simplu NU FACI  RĂU sau NU REPEŢI  GREŞELILE de pînă acum.

            În Sfînta Scriptură există 10 porunci.Să nu …de 10 ori, dar „acoperitor”.

            La întîmplare:           Să nu furi - ai auzit roberta ?

                                   Să nu minţi – ai auzit băsescule ?

                                   Să nu ucizi – cum e treaba asta cseke ?

            Dar nu ei, ci NOI, ceilalţi, atîţia cîţi mai suntem, trebuie SĂ  NU  …

            Într-o societate în care persoanele în marea lor majoritate răspund pozitiv măcar la aceşti 10 „să nu …” e greu, aproape imposibil să se nască sisteme de conducere ca cele de care am avut parte în ultimii 65 ani.                 

Dacă sîntem într-o fundătură poate ar trebui să ne întoarcem la acea răscruce definitorie din istorie şi să încercăm o altă opţiune, un alt drum.

            Dacă în această formulă de guvernare a unui popor (vestita democraţie românească) s-au terminat opţiunile reale, atunci poate ar trebui să schimbăm fundamental contextul.

            În lumea lui a avea, a dărui şi a împărţi sînt semne de slăbiciune şi prostie.

            Să nu ai alţi dumnezei …

Două măsuri

             Cînd statul pretinde că ştie mai bine ce e bine pentru tine, pentru oricare din noi, dar în acelaşi timp ne dor toate şi nu suntem happy, poate ar fi bine să renunţăm la acest STAT cu tot ce presupune el.

            Dacă cineva ar minţi pe oricine în faţă, ar fura de la mame, bătrîni şi copii, dacă ar produce teroare, panică şi nesiguranţă şi ar cere şi bani pentru toate astea, în cel mai bun caz ar fi izolat la un spital de boli nervoase sau altfel, ar fi linşat.

            Dacă în pielea acestui personaj se află STATUL  atunci ne grăbim cu toţii să ne plătim impozitele,  să ne jucăm de-a votul, să aplaudăm cînd justiţia apreciază ca fiind corecte furtul şi impostura robertei anastase, ori ne socotim fericiţi şi mîndri de aşa miniştri, de aşa preşedinte !

Ce cultură, ce grijă faţă de popor, ce distincţie, ce măreţie, ce abnegaţie (ce-o fi aia, doar mi-am propus să nu mai folosesc cuvinte din dex la întîmplare) !

            Ne necăjim cînd ni se măsoară acelaşi lucru cu două ocale diferite, însă ne-am pierdut coloana vertebrală şi bărbăţia.Au rămas doar bocete subţiri, pălăvrăgeli ieftine sau vrute ironii intelectuale, ancorate în promisiuni de modernitate şi multiculturalism european ori de aiurea.

Probleme de memorie

Îndemnul meu la reacţiune pare a se dilua atîta vreme cît nu justific deplin în demersul meu cu ce anume compar situaţia actuală şi de unde îmi iau argumentele.

„Cine uită, nu merită !” (Nicolae Iorga)

Fără să trăiesc în trecut fac totuşi eforturi de a-l înţelege, de a pricepe de unde venim, care ne e locul şi ce ne defineşte ca naţiune.Nu pot emite pretenţii la un prezent decent şi un viitor mai bun dacă nu îmi cunosc istoria.

„Cine îşi uită trecutul, e condamnat să îl repete” (George Santayana)

Acest trecut are şi bune şi rele.Precum profesorul de matematici nu îţi predă calculul integral atîta vreme cît mintea ta nu cuprinde ecuaţiile de gradul doi, tot aşa, istoria, prin graţia divină, îţi pune în faţă aceeaşi problemă, căreia, schimbîndu-i parametrii, se aşteaptă să-i elaborezi soluţia corectă.

„Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria” (Milan Kundera)

Azi n-avem chef de lecţii de istorie, prezentul împrumutat şi dictat sau copiat de la alţii e mai lesne şi mai atrăgător.E mai simplu să-i reţinem pe pepe, bote, boc,  primaru’ care este, decît să pronunţăm rapid numele a trei conducători români din secolele trecute.

E super-tare, cool sau cine mai ştie cum, să ştii să foloseşti un smart phone, dar e jignitor şi enervant să faci apel la istoria neamului a cărui limbă o stîlceşti cu tupeu.

Harta Diktatului de la Viena nu e trecută în memoria „gipiesului” iar printre punctele de interes nu se regăsesc monumentul de la Moisei, statuile lui Iancu sau Horia, ori ruinele frămîntate ale cetăţilor dacice.

Boala Alzheimer e un hoţ şi un criminal feroce, nemulţumit doar cu trupul, ci îţi vrea şi demnitatea şi spiritul doar pentru că poate.Ne sperie dar o percepem ca pe ceva ce se întîmplă altora.

Neamul nostru moare de parcă e vorba de altcineva, nu de noi, iar românul vajnic şi plin de el, dispreţuieşte recursul la memorie şi se vrea modern, european, planetar …

Iorga, Santayana, Kundera, oameni de cultura, din spaţii şi timpuri diferite, cu caractere diferite.Dar ce ştiau ei ?

Bacalaureatul unei națiuni

Am încercat să nu mă hazardez în aprecieri asupra acestui subiect, dar ...

O primă reacție aproape necontrolată a fost aceea de a judeca, de a-i acuza pe copiii și părinții inconștienți și de a considera acest examen ca pe un duș rece.

Numai că nu e așa.

După dușul rece te trezești, te ștergi și te întorci la normal.
Dar nouă ne lipsește normalitatea.
În plus, nu am nici un drept să judec, să acuz o generație care nu e vinovată decît că și-a urmat modelele.

Modelele performante ale ultimilor 15 ani, cam acea perioadă ce poate fi regăsită în memoria colectivă a generației care ”a bușit bac-ul”, se învîrt între maneliști, fotbaliști jalnici, politicieni corupți și impostori, europarlamentari semianalfabeți, dizeuze care-și latră goliciunea, etc.Numele care răsună în timpane se pronunță iri, moni, pepe, x6, mutu, z[voranca, serie 3, bahmu, boc, i-phone 4, nuți, minune, clubbing, vijelie, băse, ... Unde să mai încapă savanți, poeți, teoreme, cultură, știință, bun-simț ?

Valorile ce construiesc atitudini și caractere, pendulează între violență, minciună, hoție, pornografie, bani ”cîștigați ușor”, homosexualitate, ”fițe”, singurătate, turmă ...

Comunicarea se face ”house”, de suprafață, urlînd fără noimă, de pe poziții de putere sau influență, în grabă, fără ascultare.Nu de la suflet la suflet, nu de la minte la minte.Trupul se mișcă greoi, doar la țipete...

Eșecul unui copil este în cea mai mare măsură eșecul celor care răspund de creșterea și educația lui, de siguranța și bunăstarea celui care poartă în el viitorul.

Eșecul acestei generații (și să nu ne amăgim, răul e mai mare, doar acești copii au fost sancționați) este eșecul părinților și al profesorilor.

Eșecul profesorilor este o rezultantă a proastei pregătiri individuale, a proastei guvernări, a lipsei de mentorat și valori autentice, a lipsei de solidaritate a societății în ansamblu ca și a jocului făcut de sindicate.

Eșecul părinților este de asemenea generat în parte de lipsa de credință și de consiliere spirituală adevărată, de trădările succesive ale politicienilor, de dezorientarea economică, de lipsa de perspective dar și de fuga de adevărata responsabilitate.

Concluzia mea este clară: nu doar acești elevi au picat bacalaureatul, ci întrega națiune.Acest examen a fost picat de guverne și politicieni, de biserică (nu doar cea ortodoxă), de poliție și de societatea civilă.

Este mincinos și idiotic să te lauzi că faci reformă și să arunci într-o societate bolnavă, cu o economie putredă, zeci de mii de noi șomeri fără diplomă sau vreun dram de experiență.

Este total incorect să pedepsești o generație care s-a adaptat așa cum a putut și pe calea cea mai directă, la ceea ce îi oferea societatea mai simplu și comod – vise deșarte, chiul, lipsă de răspundere, distracție, batjocură, surogatul vieții ”ca în vest”  - și să nu iei nici o măsură împotriva celor care au bulversat învățămîntul cu reforme ridicole, a celor care și-au trădat menirea de dascăli și formatori de caractere, a celor care în mod drăcesc promovează ”valorile” de mai sus.

Este jalnic, patetic, să rînjești satisfăcut de pe scaunul de ministru că ai demonstrat că sîntem o națiune de proști, în timp ce știi sigur că ești un impostor și analfabet al responsabilității pentru educația acestei țări.

Desigur, această radiografie era necesară – nu analiza îmbolnăvește, ea poate doar să ajute.

Să stai însă în fotoliu, judecănd și apostrofînd niște copii care nu au altă scuză decît că sînt un produs al acestor vremuri, nu mi se pare normal.

Acest examen picat de o întreagă națiune trebuie să genereze reacții și ambiții firești de întoarcere cu toată puterea la normal, la Adevăr.
Ce așteptăm? Să vină un viitor care să confirme acest prezent găunos ?
Nu vom mai fi acolo ca să pricepem.Nu ca națiune.Nu ca români.

Îi felicit din tot sufletul pe toți care au ajuns cu bine la final sau mai mult, au luat note meritorii.

Îi laud pe profesorii care în ciuda neputințelor materiale nu și-au uitat menirea și au dat roade bune.

Sînt alături de părinții care au înțeles adevărata natură a sacrificiului și au reprezentat cu responsabilitate tutorii de care au nevoie plantele unui viitor incert.

Îi încurajez și îi rog pe cei care au picat să încerce mai mult.Ei sînt abia la început.Poate și noi.