Au trecut 3 ani lungi de tăcere. Reiau exercițiul de-a scrisul într-un
moment de cumpănă.
Pe 22
iulie, s-a oprit brusc și a adormit.
Cu
simplitate, cu discreție, fără să deranjeze, fără să anunțe, fără să suspine.
Pe 25
octombrie ar fi împlinit 70 ani, dar e posibil să fi obosit să-i împlinească.
Prea devreme pentru noi toți, s-a așezat după o viață trăită în picioare, cu
gînduri și griji doar pentru alții: părinții, socrul imobilizat la pat, soțul
bolnav și săvîrșit de tînăr, cei doi copii, rude, prieteni, primul nepot, al
doilea, Miki, apoi Mara, ...
A trăit o
văduvie curată, pășind în vîrful picioarelor, fără să deranjeze, fără să se
plîngă, cu un surîs mai degrabă decît zîmbind, mereu cu grijă și cu dragoste.
Cînd am
închis telefonul, am gîndit doar că am pierdut un prieten.Unul special,
inimitabil.
...Zîmbea
oarecum în liniște, parcă stînjenită ușor de lacrimile din jur. Erau acolo flori
și de departe pentru mama Gheorghe, erau oameni și de aproape.
Joi eram
risipiți sub nori, mai toți făcînd cele ale Martei. Lacrimile din cer s-au
prăvălit deodată și ne-au strîns în jurul ei așa, în tăcere, pentru un ultim
moment împreună. Atunci s-a săvîrșit rugăciunea.
Cristina
vorbește puțin. Întîi tatăl, apoi Petruț, acum e orfană...
Odihnește-te
în pace și roagă-te pentru noi ceilalți, mamă Elena . Pînă ne vom întîlni,
rămas bun.
