Despre pragul electoral, ură şi fiinţare la Cătălin

Înainte de a-mi strînge vorbele pt un răspuns, trebuie să notez în jurnal o nouă intervenţie a lui Cătălin în măsură să catalizeze dar şi să accelereze sensul acestor pagini:

"Agreez şi ader la comentariul lui George, vis a vis de pragul electoral.

Ce nu comentăm noi, deocamdată, este cum s-a ajuns la acest prag: dintr-un act de voinţă naţional, pur românesc sau dintr-un act de voinţă arbitrar, pur material, pur exterior nouă?

            Personal, sunt relativ puţin speriat de o eventuală "vamuire" a teritoriului actual.Fiindcă oricum, perfidia actualei conjunturi politice a ţării nu va ţine neapărat cont de graniţe, datorită situaţiei UE-NATO-Schengen. Şi atunci, ne întrebăm ( sau eu mă întreb) care e „şpilul”?! Păi, o să zicem noi, cineva mai vrea o funcţie. De preşedinte, de ambasador, ministru, etc. Corectă presupunere, o zice nenea Iancu. Dar după mine, rezultatul e destul de minor, fiindcă implică şi responsabilităţi, chiar de faţadă fiind.

Concluzia mea este alta şi e mai dureroasă : toată chestia e o treaba de ură....Definitivă şi irevocabilă.

Există antecedente care mă fac să cred asta (vezi amestecul din Slovacia, Cehia, Serbia, etc). Suntem urîţi din toate adîncurile istoriei. Om fi făcut şi greşeli. Om fi refuzat să ne pliem… Om fi contra unor interese materiale. Însă ura pe care o percep eu este cumva paradoxală şi în afara acelei discriminări „pozitive”. E o ură care e gata de un pact cu diavolul pentru succes.

Pragul electoral este un paravan, o petardă tipică. În orice moment din zi şi din noapte, atîta timp cît Parlamentul este românesc, se poate schimba, prin coalizare, acest nenorocit de prag....

Şi acuma, revenind la " a exista". Pentru domnii menţionaţi de tine, în speţă doar doi, dar mai există şi acel Kelemen care a aflat din presă că se vindeau manuscrisele lui Cioran şi totalmente aposteriori, ura este maladivă. Ei ne urăsc pe noi românii din toată fiinţa lor, fiindcă au fost crescuţi ca nişte cîini, pentru înrăire. La umbra diafanului "domn" Marko, a apărut această tînără generaţie de tipi care sunt doar îndoctrinaţi şi cu creierele spălate.

A exista nu e compatibil cu ceea ce respiră dînşii.Evident, au avut un partener de contract, care e portocaliu. Au avut şi un contra-partener totalmente inexistent: opoziţia...

Consecinţele sunt de neanticipat: oare durerea că am putea intra cu paşaportul în dinţi în Tîrgu Mureş e mai mare decît genocidul practicat pe sufletul românesc? Cioran o făcea pe grozavul, însă frumos şi cumva copilăreşte. El brava cu ideea de sinucidere şi cu ideea de vorbire...Era însă în căutarea absolutului acestei naţii, dintr-o mare dragoste, aş crede eu.A exista azi, aici, în România asta, nu e un plagiat. Ar fi frumos. E o încercare, pe toate planurile.

Eu aş vrea să las resentimentele deoparte faţă de maghiarii din România. În final, ei se cred în suferinţă aici, dar nu au fost niciodată. Dar nu prea pot să rămîn chiar indifent, apatrid şi apartinic atunci cînd mă lovesc de o ură fără înţeles.

Probabil ca, prin prisma transcendentului, trebuie să luăm astea ca pe nişte încercări pe care le trecem de milenii, ca neam. Însă nu ştiu de ce, parcă azi mai mult ca niciodată, se arată a fi aproape un final trist şi inexplicabil: un premier ardelean contribuie din plin la finalitatea acţiunilor iredentiste.

Dumnezeu nu ne mai asculta rugile… Ale noastre, ale mirenilor. Probabil că prin mînăstiri undeva, mai sunt calugări rupţi de realitatea asta zilnică şi ancoraţi în realitatea destinului istoric, care se roagă pentru România. Altfel, nu înţeleg cum de mai suntem încă, plagiindu-ne existenţa...Plagiatul însă e de proastă inspiraţie, de data asta.

NU cred că mai avem pîrghii să mai judecăm pe cineva. Sunt în tonul cu care încercam să explic Mioriţa, ca şi atitudine. Practic, suntem consumaţi, fără un pămînt sub picioarele noastre. Ni se serveşte zilnic o supă de "personalităţi" şi acte de tot felul care au rolul de a ne obişnui cu ce e mai rău...Suntem o ţară practic consumată, prin marea îndatorare produsă de meşterii care ne conduc...

Aşa că "a exista" în lumea românilor e foarte greu de explicat şi de trăit, pur şi simplu.Ne purtăm crucea, între două sesiuni de vot şi pe urmă auzim tot felul de aberaţii, suportăm tot felul de legi DAR NU  REACTIONăM, cumva mioritic, gîndindu-ne la alte chestiuni, poate într-adevăr să nu ne întristăm mamele.Dar în final, în ceruri, acolo, ne vom întîlni şi vom fi ruşinaţi, din toate motivele posibile.Singura noastră variantă este să ieşim pe străzi, de nebuni, trecînd sau nu Carpaţii, dar băgînd spaima în oasele acestor nelegiuiţi.

Ne rămîne de discutat subiectul Moldova şi o să vezi că tragedia e enormă."

           E o oarecare linişte în micul spaţiu dintre urechile mele...
Sînt în rîndurile de mai sus atît de multe şi serioase motive de reacţiune, încît îi sfătuiesc pe "ascultătorii" mei, neinvitaţi dar plătiţi din bani publici, să-şi ia notiţe, pentru că va veni o vreme cînd ei vor fi cei ascultaţi.

29 aprilie, gînduri de la Cătălin

"Cumva, o sa încerc să fac referire la ultimele tale două postări, legate de Mioriţa şi Moldova şi începuturile acestui neam.

Mai degrabă, azi sunt în dispoziţie de Cioran decît de baci moldovean, în sensul că acceptul tacit şi fără luptă al complotului, este o dovadă de alienare, decadenţă şi orice altfel de stare conexă.

Eu nu o să intru în detaliile de "înţelegere-justficare" a unei atitudini. Am vaga senzaţie că, istoric vorbind, noi jucăm întodeauna contra arbitrului. Dar dacă nu e aşa? Ţi-ai pus vreodată întrebarea asta? Dacă într-adevar ciobanul nostru este pur şi simplu dus cu pluta şi îl doare la bască. De complot, de tăieri de salariu, de pensie, de copii, de învăţămînt? Dacă meşterul nostru Manole este în final un cinic zidar care, fie vrea să îşi termine programul la cinci, fie se gîndeşte cum să îşi bea ţuică în linişte şi concluzionează că liantul, scăparea sa de griji este Ana?

Mă tentează azi cinismul lui Cioran, probabil uitîndu-mă la starea noastră, generală. Mai au sens justificările de atitudine? Puţin probabil.

Sunt de acord că în final, ciobanul moldovean nu neapărat este resemnat.Şi asta pentru că de fapt, aşa cum ziceai, Mioriţa nu are finalitate. Nu ştim dacă s-a întîmplat ceva în final. Am trecut în revistă prin recitire, originile, simbolurile sacre şi conexiunea noastră cu sacrul. O anume atitudine, de acord, însă generată, iarăşi de acord, de o înţelegere să zicem superioară a conexiunilor cu transcendentul...Însă ne mai putem mîndri azi cu asta?

Tu eşti pe o foaie a reacţiunii.Mioriţa este şi o reacţiune.Ca şi restul de trăiri.Însă e momentul să vedem dacă mai are sens.Totul e disipat, mosule…

Am văzut ieri, un spot, la ştiri, undeva într-un oraş, o vizită a doamnei cu vuittoane. La care vizită a reacţionat un singur cetăţean.Care a fost ridicat, amendat, ciufulit , etc.Restul, încă mai pregătesc mici şi cozonaci.E mioritică chestia? Este, moşule.În sensul de fără finalitate.

Noi tot căutăm justificări, nu ştiu de ce. Ne tot căutam originile, încercînd fie să ne trezim, fie să ne regăsim.Dar cine să o mai facă? Această stare, statistic vorbind ( aici urmează o discuţie) este de 40 % analfabetism.În 90 eram probabil 100 % literaţi.Şi tu vrei decodarea Mioriţei.

O sa ne oprim la Moldova.Cîndva.Dar nu te amăgi, singura manifestare va trebui să rămînă reacţiunea.Refuzul.

De la o conectare directă cu zeii, cu transcendentul, am ajuns conectaţi la nimicuri.Credinţa noastră ne-a unit, e adevărat.Însă nu o face astazi.

Mîndria de a fi român este azi o spaimă şi o povară în acelaşi timp.Pentru reacţionari.Restul, se uită la talentele ascunse şi nedescoperite şi aleg rap în loc de opereta...Corectă decizie.

Eu nu pot să spun că îmi e silă de acest popor.Asta e o afirmaţie prezidenţială aşa că sunt mult sub bănuieli. Însă sunt debusolat.Din nou, de democraţie.

Hai să te ocupi mai bine de credinţă.Care zic eu ca e punctul nostru de plecare, pînă la urmă. Şi de mîntuire.

Nu am o dispoziţie grozavă să fac comentarii bune, pozitive.Ideea este să rămînem la reacţiune.Una a timpurilor noastre, nu a celor trecute.

Tu ce zici?"

Desţeleniri

            Am pornit urcuşul către plaiul mioritic aruncînd o primă ancoră între colinde şi colindători, nu întămplător, ci pe de o parte pentru că cea mai importantă formă a cîntului celor trei păcurari în vestul ţării este colindul (Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş) iar pe de altă parte, pentru că prin colindele lui, neamul românesc îşi arată o parte a unicităţii sale.

            Nu pot uita faptul că multe din colindele noastre îşi au originea în preistoria traco-dacică, anumite elemente „păgîne” dar şi sincretismul lor (vers, ritm, muzică, dans) păstrîndu-se încă în forme atenuate sau transfigurate de creştinism.

            Un element major în încercarea mea de înţelegere este tocmai credinţa creştin-ortodoxă care s-a confundat în trecerea timpului cu naţionalitatea acestui popor.

            Pe de o parte avem aşadar caracterul unic al dacilor netemători de moarte, căutători ai vieţii de dincolo iar pe de alta, mesajul mesianic al Mîntuitorului care nu se opune morţii pe cruce, nu din laşitate sau resemnare străin-omenească, ci tocmai din dragoste de viaţă, dar nu una oarecare, ci acea Viaţă, veşnică, fără de păcat.

            Oarecare ar fi fost şi destinul acestei balade-colind şi oarecare ar fi fost şi eroul moldovan dacă ar fi pus mîna voiniceşte pe bardă şi ar fi purtat o luptă legitimă, despre desfăşurarea sau deznodămîntul căreia cîntarea nu spune nimic.

            În mintea mea însă, colindătorii şi rapsozii populari au avut în suflet o altă atitudine şi un alt scop.Astfel, intriga celor doi complotişti becisnici, veri primari, uneori îndreptăţiţi în purtări de anumite ritualuri iniţiatice potenţate de clivajul mare-mic, rudenie-străin, este doar un pretext.Pe acest pretext se repune în drepturi viaţa corectă, îmbunătăţită, în care toate par a fi la locul lor: supunerea naturii create faţă de principiul creator (chipul dumnezeiesc în om), biserica (crăiasa), dragostea de turmă dar şi de conducătorul-păstor, iubirea dintre fiu şi mamă, moartea firească ce nu opreşte continuitatea lumii pastorale, moartea păcatului (steaua căzătoare)…

            Lipsa finalului care face din balada-colind o creaţie atipcă, unică, m-a descurajat multă vreme.Acum însă, găsesc în acest lucru nu doar explicaţia savantă a exegeţilor ce propun o rămăşiţă a unei epopei pastorale, posibil etno-genetice, ci mai ales o provocare către veşnicie.

            Într-o oarecare măsură, mai mică sau mai mare, aceeaşi deschidere către o trecere izbăvitoare în neuitare si veşnicia de „dincolo”, se regăseşte măcar în două din celelalte trei mituri fundamentale ale culturii româneşti: Traian şi Dochia şi Meşterul Manole.

            Mai mult, nici Dochia (fiica lui Decebal aici) şi nici Manole nu par nişte resemnaţi, nişte învinşi ai sorţii, ci fiecare găseşte luptînd, o rezolvare proprie, chiar dacă greu de înţeles pentru mulţi.Dacă meşterul jertfeşte ce are mai drag pentru lucrul mîinilor sale, fiica dacului primeşte ajutor de la Maica Domnului, nicăieri altundeva decît în muntele sfînt al Moldovei, Ceahlău, preferînd veşnicia stanei de piatră decît statutul de metresă a învingătorului (cum încearcă mulţi de atîta amar de vreme să ne convingă referitor la „naşterea” românilor).

            Departe de înţelesuri (voi aborda frontal mai tîrziu pseudo-fatalismul aşa-zis românesc), dar mai aproape un pic de rostul moldoveanului, mă opresc să-mi trag suflarea.

Lungul drum catre Mioriţa

            Se colindă pe tărîmurile astea şi la Naşterea şi la Învierea Domnului.

Ce este colindul la români?

Nu ştiu prea bine cum e la alţii (bădiţa Ion : „nu ştiu alţii cum sînt ...”) dar la noi colinda e prilej de a duce vestea bună aproapelui, oricine ar fi acesta.

Se începe cu rudele, vecinii, prietenii ...

Nu doar cînţi şi te fericeşti că e sărbătoare, ci mai ales, duci vestea, pui suflet şi mărturiseşti.Tragi şi o brazdă apoi în ograda aceluiaşi aproape şi mai încolo revii să sameni o mînă de grîu (nu porumb, nu altceva) – ca şi în grădina acelui aproape, desţelenită şi cu efortul tău de colindător încercat de vreme, să răsară Pîinea, în vremea ce va să vie.

Ce frumos se spune pe la noi: „va să vie!” ; folosim pentru acest viitor plin de speranţă (speranţa Învierii, cred eu) acea formă a verbului fiinţării care se confundă cu locul şi cu planta din al cărui, cărei rod ne bucurăm de vin şi, dacă avem dezlegare, de sîngele lui Hristos.

Pîinea şi Vinul, adică Hristosul şi într-un sens imediat şi mai larg, Sf Treime, Maica Domnului şi toţi sfinţii sînt povestiţi în colinde.

Spunea cineva, desigur învechit şi înţelept, (un sfînt moldovan pentru mine) că dacă noi, românii, am pierde într-o neagră zi toate scripturile, am fi încă mîntuiţi, căci avem colindele noastre.

            Mă opresc o ţîră şi mă gîndesc că nu e felul nostru să ridicăm catedrale ale unei civilizaţii scolastice, ci mai degrabă să păşim pe drumul care ne poartă de la naştere către Înviere, într-un mod umil, deloc fastuos.Şi dacă în lumea seculară de azi, asta înseamnă că vom pieri, probabil că am şi început această pieire.

Şi ce sînt dară colindătorii ? Rudele, prietenii, vecinii buni care îţi încălzesc sufletul cu mărturisirile lor şi prin asta devin ucenici ai mucenicilor şi mai departe ai Mîntuitorului.

Pe la noi, colindătorii, nu doar cîntă, ci se ostenesc pe drum şi prin vreme, te cheamă în comuniune creştină, se jertfesc, se roagă, mărturisesc - şi toate astea ca şi cum nu le-ar face.Uneori se tînguie de mila Pruncului smerit şi a Maicii lipsite de cele trebuitoare sau de patimile Lui ori de durerea Aceleia prin sufletul căreia a trecut sabia.Dar întotdeauna, există o bucurie, o speranţă şi o alinare.

Ce fac aceşti colindători între Naştere şi Înviere ?

Uneori doinesc, alteori povestesc în balade.

„Unu’i Moldovean,

Unu’i Ungurean

Şi unu’i Vrincean ...”

Unii cred că ştiu prea multe deja despre această baladă, alţii iau în derîdere sau batjocoresc spiritul mioritic, alţii îl plasează în centrul universului...

Eu încă fac eforturi mari să îl înţeleg.

Unu’i Moldovean ... Înainte de toate e curios cum tot poporul e de acord cu acest raport de forţe.Întotdeauna, oriunde şi oricînd e cîntată această baladă, moldoveanul – şi nu bănăţeanul, ardeleanul, olteanul sau dobrogeanul – e singur contra altora doi.

Rămîne „învingătorilor” să facă haz ba de slăbiciunea moldoveanului, ba de „relaţia” lui neînţeleasă cu mioara, ba de atitudinea sa de fraier ...

Moldoveanul însă e mai bogat (are oi mai multe), mai înstărit (nu doar suma de oi, ci mîndre şi cornute), mai bine apărat (cîini bărbaţi, cai învăţaţi).

Potrivit înţelesurilor acelor vremuri, valabile şi astăzi, un astfel de personaj e cu siguranţă superior, puternic, învăţat, înţelept.

Are toate atuurile unui lider, a unui om greu de învins în luptă dreaptă şi încă e nevoie de mai mulţi.

Mai are însă ceva ce dă bătaie de cap ne-românilor: o înţelegere a lumii şi o părtăşie cu Universul care nu dă socoteală laşităţii, trădării şi micimii.

Mă opresc la prima treaptă să-mi trag răsuflarea, pentru că o nouă provocare mi se deschide în faţă: ce şi cine e Moldova ?

A exista e un plagiat (Emil Cioran, „Sfîrtecare”)

A exista oricum, la grămadă, cupid, jalnic, temător, certăreţ sau a fi o persoană fiinţînd în mod demn, liber, minunat ?

„A fi” este un proiect personal şi personalizat şi nu are neapărat legatura cu a trăi, cu aderarea disperată la vieţuire.

Desfăşurarea acestor proiecte unice, irepetabile, aduce în mintea mea limitată, imaginea unui Creator, pe de o parte uimit cu bună pre-ştiinţă de comportamentul şi exprimarea fiecărui om ca persoană unică, pe de altă parte îndrăgind această comunitate de persoane.

Fireşte, există un echilibru între acceptabil şi opusul său, însă acest echilibru se află într-un cu totul alt loc decît l-aş înţelege eu.Spre exemplu, cînd patriarhul Avraam solicita clemenţă pentru lumea răvăşită de păcate, îndrăzneala lui de om al lui Dumnezeu îl poartă într-un soi de negociere aproape disperată dar total dezinteresată (la urma urmei, cetăţenii Sodomei şi Gomorei nu-i erau nici măcar apropiaţi în marea lor majoritate): Creatorul acceptă aparent acest tîrg în care ar fi de acord să salveze lumea pentru doar cîţiva drepţi.

Cine altcineva legitimează şi face posibil (aprobă, „sponsorizează”, furnizează resurse) fiecare „a fi” în parte, dacă nu însuşi Dumnezeu ?

Şi cum e posibil ca un grup de ignoranţi şi tembeli să hotărască cine moare şi cine nu, cine are acces şi cine nu la mediul sanitar ?Simplu, pentru că fiecare din cei care tac în colţişorul lor crede că NU lui i se pregăteşte această crimă, că NU el este actorul acestei drame.

Domnul Lăzărescu a murit într-un mod vinovat, iar vina sare de pe umerii celor care au instituţionalizat un sistem criminal pe ai tuturor celor care s-au mulţumit să vadă în acest „caz” cel mult expresia artistică a muncii unui inspirat creator român în ale cinematografiei sau pur şi simplu un  „scrie despre unu’ n ziar c-a murit pe stradă”

„Să-şi dea demisia !”…

E o tîmpenie, aceşti oameni trebuiesc judecaţi public şi pedepsiţi exemplar.Criminalii nu trebuie demişi, ci traşi la răspundere.

Sănătatea, siguranţa şi cultura unui neam nu sînt pretexte pentru experienţele unor corijenţi eterni în materie de românism.Numitul Cseke Atilla, spre deosebire de Csibi Barna, are şi puterea şi investitura şi oportunitatea de a face crime împotriva acestui popor, nu doar de a spînzura păpuşi.

Dacă ne vom petrece clipele vieţuind ca nişte cópii penibile ale modelului de sclav economic doar pentru că ne închipuim că nu noi vom muri sau suferi primii, nu îl vom susţine pe bătrînul Avraam în încercarea total dezinteresată de a-şi salva semenii.Dacă nu dăm doi bani pe fiinţare, pe a trăi demn, liber şi în respect pentru celelalte creaţii, atunci merităm nu doar boci şi udre şi băseşti şi antoneşti şi ilieşti, ci să ne ştergem cu totul din istorie.