Critica demersului propriu

Mi s-a spus că scriu prea mult fără să zic mare lucru, prea alambicat sau că ating teme prea vaste, fără sorți de izbîndă și fără vreun alt rezultat decît plictiseala și în cele din urmă izolarea prin  ... necitire.

E corect și mai mult decît atît, scrisul meu ține de o neputință clară: aceea de a-mi motiva judecățile altfel decît printr-o cauzalitate directă, adică prin privirea în trecut.

Persoane foarte apropiate îmi reproșează că mă cantonez sau chiar că mă refugiez în trecut.Deși poate părea așa, lucrurile sînt un pic altfel: încerc să înțeleg cine sînt ca să îmi legitimez acțiunile viitoare.

Pe de altă parte, e drept că nu am reușit să mă desprind de perspectiva umană a găsirii înțelesurilor în trecut (mai apropiat sau îndepărtat).

Mitropolitul Surojului, Antonie Bloom, atrage atenția asupra cauzalității divine:  motivul întrupării, trăirii și patimilor Mîntuitorului nu stau în trecut, ci în viitor.

El și-a ales parcursul omenesc pentru o apropiere a viitorului: Învierea și mîntuirea oamenilor.A venit în lume NU pentru că omul a ale să cadă și pt că omenirea suferă în căderea ei, ci pentru că Dumnezeu a ales pentru noi Învierea și Înălțarea pentru părtășia la Împărăția cerească.Tulburătoare perspectivă asupra timpului !

Cred că nu doar sfinții ca prieteni ai lui Dumnezeu și-au motivat sfințenia din perspectiva viitorului ci și mințile geniale.

În 1886, în „La steaua”, Eminescu nu doar anticipează magistral teoriile lui Planck și Einstein, ci mai ales, oferă o modalitate simplă prin care aproape oricine se poate întîlni la propriu cu trecutul: privitul stelelor.Iar versurile sale s-au „întîmplat” astfel (cred eu) doar pentru că își dorea ca viitorul să îi confirme (și să-i împlinească ?) viziunea proprie asupra iubirii ca sentiment care își are arhetipul în dumnezeire.

Cu condeiul său, Eminescu a reușit să-și apropie trecutul și viitorul într-un prezent etern.

            Firește, nu îmi caut un loc în galeria unor astfel de nume (e un gînd grosolan) ci doar încerc să-mi înțeleg propriul demers din perspectiva timpului.

Mi-am propus să reacționez și să multiplic acest efect, motivat de o ”posibilă stare viitoare mai bună” și am încă nevoie de trecut pt a-mi înțelege spiritul și apartenența.

Poate că din acest motiv nu am reușit încă să clarific și să cristalizez drumul de urmat (Cătălin spune: bine, bine, vorovim, dar de făcut, ce facem?).E nevoie de o oarecare eliberare de patimi și de o viziune clară nu doar asupra a ceea ce am fost ci mai ales asupra aceea ce dorim să fim.

Haideți să privim împreună în viitorul pe care îl dorim, nu doar la stele.

Exerciţiu de marţi

Stephen Hawking, om de ştiinţă, cosmolog, fizician remarcabil, născut în ziua în care se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei

Observ aproape într-un mod idiot că poţi face exerciţii cu viaţa, ea oferindu-ţi această şansă deosebită: poţi  alege cum să fii, să te schimbi, cum să trăieşti, să te laşi trăit, etc.Dar nu poţi cu moartea.Nu vorbesc de mortificări, acele încercări inutile de a demonstra inutilul (ex: derivate de fachirism, consumul de droguri).Chiar şi exerciţiul sau încercarea continuă ori în salturi de “a muri lumii” sau de a “omorî patimile” le includ tot la omagierea vieţii, ba chiar la căutarea vieţii adevărate.

A căuta pe cale, a alege calea, drumul, direcţia.Căutarea vieţii adevărate …

Cînd EL a spus: “Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa” ne-a dăruit într-o singură Persoană acest exerciţiu.

Asupra morţii cred că poţi doar medita.Orice exerciţiu în acest sens este un parcurs unic, irepetabil şi definitiv, fără comentarii sau reluări de faze.Gîndul la moarte însă, pentru o minte matură, poate fi un exerciţiu de igienă mentală şi morală.Altfel, e o nucă tare pentru dinţi de lapte.

“Scleroză laterală amiotrofică” este boala cu care se luptă Stephen Hawking încă de la 21 ani şi numele unei morţi căreia i s-a sustras pînă acum, transformîndu-şi vieţuirea într-un reper important al lumii ştiinţifice.

 Întunericul este absenţa luminii, după cum frigul e absenţa căldurii.Pot gîndi moartea sufletească în acelaşi mod ca pe o lipsă a iubirii.

Cînd amicul Vlad mi-a tunat triumfător că Stephen Hawking a decretat (fireşte, cu autoritatea savantului) că dincolo de moarte e doar întuneric, că nu există rai sau viaţa de dincolo, am realizat cu respectul cuvenit unei minţi strălucite şi unui caracter de învingător, că … dinţii de lapte pot să rămînă încă mult timp.

Stephen Hawking: Teologia este inutilă. Universul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a luat naştere datorită legilor fizicii. Ştiinţa prezice că multe feluri de universuri vor fi create spontan, din nimic. E o chestiune de noroc din care facem şi noi parte.

Într-un mod cu totul păgîn am o întrebare pentru Vlad: Şi dacă există dincolo ?Iar apoi, dacă dincolo e şi lumină, Lumină care te va întreba doar atît: “Tu cine eşti?”

Despre datul cu părerea la români

Părerea lui Catalin:

Se pare că am prea mult timp liber la dispoziţie aşa că mă apuc şi mai scriu cîte ceva. Întîi, am răsfoit o parte din blogurile cititorilor tăi, reacţionari şi ei de altfel.Şi din blog în blog am ajuns … nicăieri.

Primele mele concluzii:

- aparent, sunt foarte mulţi oameni preocupaţi de direcţia şi de ce aflare în treabă se întîmplă prin ţara asta.Din păcate, toţi avem o problemă cu "reacţionarea". Nu ne facem auziţi, pe net suntem pe "mute"

- multe discuţii pleacă de la subiecte interesante şi sfîrşesc în gard.Să fie vorba de aceeaşi atitudine mioritică? Sau mai degrabă de una tangeţial-mioritică, aş numi-o eu, asimptotica la Mioriţa dar care este sumarizată cu " Să moară capra vecinului"...

- prin deducţie logică, sondajele de opinie astăzi ar arăta clar că lumea are probleme cromatice însă din păcate, rămîne cu ochelari de cal

Despre mine, e departe gîndul de a critica vreun blog.Pentru că în opinia mea ăsta e rolul blogului: să îţi dai cu părerea, liber şi să baţi cîmpii nederanjat.Însă în final, ar trebui să existe un mic deznodămînt al acestor afişări, atunci cînd evident discutăm de "durerile" noastre şi nu de plăcerile noastre.

Am descoperit o sumă de bloguri cu mari frămîntări interioare, probabil cu aceeaşi bază de disperare ca cea de la care ai plecat să reacţionezi.Problema este însă că dezlînarea e destul de serioasă şi plecînd de la nişte subiecte, gen " spital transformat în azil" ajungem la o teorie complet diferită, prin care atribuim brusc celor ce ne conduc şi ideea de strategizare a acţiunilor si ideea de avut idei, etc. Între timp, noi ca naţie suntem tot mai împrăştiaţi în gîndire şi trăiri.Nu mai înţelegem nimic, ştim că tot timpul, toate acţiunile sunt justificate cu " FMI zice, EU spune, " etc..Şi fără să crîcnim, îi dăm cu  "ce-ai cu noi, mă /pentru ce să-ti dăm vreun ban" ....Şi plătim. Cu vîrf şi îndesat.

Plecînd de la o idee corectă, cum mama zmeilor să faci azile din spitale de care e nevoie, sfîrşim în cometarii gen: " mie mi s-a şters blogu’". Adică tot năduful e stropit cu apă şi rămîne ceaţa. De aici chestia cu datul cu părerea.

Nu pot deloc să înţeleg în vreun fel către ce ne îndreptăm.Putem înjura cu toţii BOR. Sufletul nostru e în altă parte, nu sub sutanele celor ce încearcă prin orice mijloace să îşi găsească urme de apreciere...Dar nu putem cumva induce ideea că Dumnezeu eu BOR. E o gravă confuzie şi probabil că aici e şi o mică scînteie.Totuşi, cineva se mai şi roagă în ţara asta, fiindcă altfel, aşa cum ziceam, eram demult altceva, mai puţin personalizat...Evident, frumuseţea blogului este că te poţi răcori cum vrei. Să înjuri pe politicieni, pe preoţi, să îi pui pe toţi la un loc şi să faci o supă.Să te descarci doar mental pentru a-ţi face loc pentru urmatoarele probleme.Chestia e ca faptic, nu se întîmplă nimic.Nu ştiu dacă trebuie să ieşim în stradă.Sau să refuzăm să plătim (dacă putem).Dar ne / îmi lipseşte ideea cu pasul următor.

Şi toată spaima asta fiindcă democraţia în care ne murdărim este exact marea problemă pe care  o avem. Ai observat cît de impersonală este responsabilitatea: e rezultatul votului "democratic"....Nu e nici o „faţă” în acest loc.Şi vom continua să ne tot dăm cu părerea..

Pe Dominic Strauss Kahn l-au arestat pentru agresiune sexuală.Să fi contat şi România aici? Sau noi suntem de fapt meniul zilnic?

Un soi de deranj mintal

Cred că am identificat un soi de comportament deviat la români, o atitudine greşită (între altele):

            credem cu succes (şi ne comportăm ca atare), că sîntem SEPARAŢI de natură, de mediul înconjurător, că sîntem specia cea mai avansată, separată de orice alte specii vii şi cu puterea de a domina tot ce este in jurul nostru.

Cînd Dumnezeu ne-a dat voie să ne ridicăm pe propriile picioare, eram puţini, mici şi deloc inteligenţi.

Testul prostiei fundamentale a fost dat atunci cînd moşul nostru a ales să nu asculte Dumnezeu ci de femeie (înşelată, la rîndul ei) - ca principiu, nu ca formă biologică, socială, etc.

Cu toate acestea, ne-am înmulţit biologic, ne-am coagulat în grupuri din ce în ce mai mari şi într-un mod macabru (invidii, trădări, crime, războaie, minciuni, etc) ne-am bătut joc de orice şi de oricine.

Pe scurt, aşa văd eu relaţia dintre om, Dumnezeu şi cealaltă parte a Creaţiei.

Pe acest model al deranjului mental, în sînul colectivităţii umane apar unii care cred că se pot separa (şi reuşesc) şi că sînt nu numai diferiţi de restul (fapt normal altminteri) dar că această diferenţă se manifestă în sensul în care ei pot stăpîni, trăda, nimici, batjocori, etc pe ceilalţi.

Asta se întîmplă cu clica politicianistă şi culmea, are şi un argument puternic: democraţia le permite să fie astfel.

În democraţie poţi  

    - să fii demagog (obţii susţinerea maselor aiurite),

    - să înşeli (aici intervin cu succes avocaţii pe care eu vroiam să îi limităm ca număr şi implicare),

    - să parazitezi (în mod logic, munca e pentru ceilalţi, pt proşti),

    - să cîştigi ilegitim, indecent şi nefolositor de mult doar pentru că ai acest drept

    - să ai puterea (banului, poziţiei, expertizei, relaţiei nepotrivite, etc) şi să corupi cu ea devenind mai puternic şi tot aşa …

    - să spui orice ("libertatea" cuvîntului) şi să retractezi...

Dar chiar şi democraţia ar trebui să aibe limitele ei sănătoase.

Astfel, NU este permis unui împuţit de preşedinte (aşa îi place dumnealui să categorisească oamenii pe care îi conduce şi reprezintă, aşa îl descriu şi eu) să dirijeze servicii secrete plătite de cei care muncesc contra unora sau altora în interesul propriu.

Nu este permis unui oarecare preşedinte ANAF să numească şef al unei vămi un puşti, un neica nimeni, fără concurs, fără competenţe şi experienţă, doar pt că răspunde pozitiv la şpagă.

Nu este permis unui guvern să ia măsuri criminale (în sănătate, învăţămînt, siguranţă publică, pensii, etc) împotriva propriului popor redus la simple cifre, transformîndu-se astfel în sluga unui sistem  financiar corupt, pe care nu numai că nu îl interesează ca eu, român, să trăiesc bine, ci dimpotrivă, să ajung sclavul respectivului sistem.

Nu este permis să ridici impostura, mîrlănia, hoţia, minciuna, crima, trădarea, ameninţarea, la nivel de valori naţionale.

DAR mai ales, NE  ESTE  PERMIS nouă, tuturor celor care am ales să ne spetim muncind şi învăţînd după puterile fiecăruia, să trăim corect şi pînă la urmă româneşte, să le arătăm uşa acestor domni, să îl dăm afară pe retardul de Franks, să îi spunem acelui mizerabil să plece de la Cotroceni (marinarii nu sînt de vină pînă la urmă) şi chiar să ne alegem în cunoştinţă de cauză sistemul de guvernare şi organizare statală care se potriveşte românilor.Nici monarhia unei Germanii apuse, liberalismul iudeo-masonic sau comunismul verilor acestora şi nici pseudo-democraţia actuală NU sînt potrivite acestui neam rămas în urmă în multe privinţe dar care are dreptul legitim la a-şi conduce singur destinele.

Putem să cerem toate aceste lucruri prin petiţii, prin scrisori deschise, prin conferinţe publice şi direct în stradă - dar trebuie să o facem.Organizat sau spontan, în grupuri sau individual, trebuie.

            Mă gîndesc că poate copiii sau nepoţii mă vor întreba de ce n-am făcut-o...Ştie cineva vreun răspuns bun ?

Despre happy end, Mioriţa şi existenţa ca plagiat, cu Cătălin

Abia întors dintr-o evadare la căţărare şi rămas în urmă cu postările şi comentariile, am găsit aceste rînduri care măresc efortul meu de a ţine pasul cu propriul jurnal:
Mă tot gîndesc la temele abordate de tine în ultimele postări şi încerc să mă "liniştesc" vis-a-vis de percepţia Moriţei (dacă asta are vreun sens pentru atcineva în afară de noi).Nu aş vrea să fiu perceput doar ca „Gică-contra” sau nemulţumitul de serviciu, pentru că în final, totul devine subiectiv şi rămîne aşa.

O să pornesc de la un fapt aiurea, aparent: am văzut un film american, bineînţeles, poliţist, aşa cum îmi plăcea să văd cînd eram puştan. Evident, filmul cu happy end. Şi de aici am început să mă gîndesc de unde obsesia asta pentru „happy end” şi de unde aparenta resemnare atotştiutoare mioritică (de ce naibii folosim sintagma asta, în final?) – pt că ne defineşte (n.m.)

Americanii se pare că rămîn prin definiţie nişte încrezători. În sistemul lor, care e bun ori ba (chestie subiectivă). În mulţumirea generală.Ce văzusem eu era o chestie la modul: finalul fericit, hapy end-ul asta, e construit în aşa fel încît să fie îmbrăţişat şi acceptat de toţi. În final, nu mai există nemulţumiţi. Nu mai există indivizi care să spună : băi, mafiotul ăla săracu"..Nu, toţi spun: ce bine că a ieşit cum trebuie!

Paralela mea, puţin alambicată, mă întoarce evident către politica românească, sistemul nostru, a plagia prin existenţă şi ciobanul gînditor la bunul mers al universului românesc...

Presupunem că om avea vreodată „happy end” pe aceste plaiuri. El va rămîne totuşi „happy end”-ul lor. Va exista o sumă, mai mare sau mai mică, de excluşi, nu de nemulţumiţi. Suntem noi incapabili de mulţumire? NU. Suntem doar păţiţi, Suntem doar continuu, istoric vorbind, duşi cu zăhărelul, pînă ce zăhărelul ăsta devine pelin...Şi atunci începem şi noi improvizaţia : e „happy end” la mine acasă, în cartier...Cam atît.

De ce e plagiat să existi ? La modul general, nu cred că e. E doar o figură frumoasă de stil. Însă în româneşte, e un plagiat, într-adevar. Nu mai suntem creativi şi sîntem blocaţi la un anume moment al istoriei...Păi ce îţi rămîne într-o astfel de conjunctură?! Să te amăgeşti că vorbeşti cu o mioară năzdrăvană. Sau cu oricine altcineva, din afara lumii în care ne învîrtim. Să cugeţi. Să visezi . Să doineşti. Etc.

Nu e foarte legat ce spun, de data asta, fiindcă pe măsură ce scriu, mă cuprinde frustrarea contra căreia încercăm să reacţionăm.Dacă în filmul american şi viaţa lor ordinară, există măcar ipotetic o şansă să răzbată şi adevărul tău, la noi nici măcar în ideea de univers paralel nu încape să fie construită aşa.

Noi am închis subiectele "vis" şi "viitor" şi am rămas la grija zilnică a existenţei. Ne copiem zilele, una după alta, cu sufletul la gură. Şi problema, una dintre multele nediscutate şi nebănuite, va fi că vom înceta a mai exista fără să rămînă nimic în urma noastră. Este în final, un război tipic de cotropire, purtat tipic româneşte: pîrjolim totul înainte şi înapoi şi asta e – rezultatul este o sinucidere naţională, lipsită de sens sau măcar de onoarea unui seppuku (n.m.).

Nu vom putea şi nici nu ar trebui să închidem subiectul atitudinii mioritice –de acord, abordarea mea este doar un efort de dărîmare a unor mituri, după cum am anunţat în articolul de început şi de repunere a fiinţei naţionale în locul care i se cuvine (n.m.). Că ne reprezintă ori ba, nu ştiu sigur. Nu înseamnă că nu avem şi alte atitudini –corect !. NU avem walkyrii dar avem şi noi zmei şi zîne şi ursitoare - şi cîte sensuri mîntuitoare se regăsesc aici !(n.m.)

Dar probabil că Mioriţa a lovit pe cineva mai în suflet şi a rămas… – a rănit sufletul celor ce simt româneşte în mod simplu şi direct, fără teorii deşănţate sau „auto-critice” (n.m.). Însă e speculată starea asta "mioritică" prin politic, de exemplu şi atunci, aparent, trăim ca proştii, uitîndu-ne la glagoria lor, minunîndu-ne de cîte fac, de cît de pocit le duc mai departe....Însă NU reacţionăm – încă, din păcate (n.m.).

Aşteptăm „happy end”, probabil cu toţii în sufletele noastre.Problema va fi că avem doar o viaţă şi pentru actuala conjunctură nu e de ajuns.

Tu te amăgeşti cu frumuseţea tradiţiilor, a sărbătorilor noastre.Şi eu.Dar ei sunt, palpabil, direct în sufletele noastre – hai să nu îi mai lăsăm, nu e locul lor acolo, să reacţionăm (n.m.).Distrug, daca se poate mai mult, învăţămîntul românesc (fac copiii noştri o oră de istorie pe săptămînă, dar mult mai multă engleză).Distrug sănătatea - noi, eu , tu, plătim taxele la zi, nu le folosim (cu ajutorul lui Dumnezeu), dar nici bunicii şi nici părinţii noştri nu o pot face.Atunci unde se duc banii?! Închiderea spitalelor nu va rezolva nimic altceva decît alte interese, de grup sau personale, nici într-un caz naţionale.

De 20 de ani, avem un subiect : autostrăzile...La noi nu se pot finaliza. Nu merge nici cu descîntece, nici cu blesteme... Nici cu nimic.Indiferent de partid. Ne dorim un „happy end”, dar ne alegem continuu doar cu intriga....

Cred că voi lăsa deoparte politica şi voi atinge Moldova. Şi apoi Ardealul. Două cuvinte : mîntuit şi copîrşeu.

Fără „happy end”, moşule.Altfel, nouă ne moare visul, iţi spun eu.